James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

strâmtoarea Hormuz şi separa apele iraniene de cele ale Omanului şi Emiratelor Arabe Unite. Chiar
deasupra rezervoarelor de petrol, elicopterul se înclină uşor îndreptându-se spre vest, către prima
oprire programată la câţiva kilometri, pe platforma petrolieră Siri trei.
În momentul acela, zona avea şase pompe funcţionale, toate deservite de un consorţiu
francez semi-guvernamental, EPF, care dotase exploatarea pentru Iran Oil în schimbul unor viitoare
livrări de petrol.
- Controlul Kish, HST, survolez Siri la trei sute de metri, spuse Ed Vossi în laringofon.
- Recepţie, HST! Menţine 1000! veni imediat răspunsul. Raportaţi înainte de a ateriza. Aveţi
trafic în faţa voastră la ora 10,00, în urcare.
- Îi vedem.
Cei doi piloţi urmăriră zborul unei formaţii strânse de patru avioane de vânătoare ce se
ridicau în înălţimi trecând pe lângă ei, către gura strâmtorii.
- Se grăbesc, spuse cel mai în vârstă şi se foi în scaun.
- Poţi s-o mai zici o dată! Ia uite, Iisuse, sunt USAF, F 15!
Vossi era uluit.
- Drace! Nu ştiam că există aşa ceva pe-aici. Ai mai văzut, Scrag?
- Nu, camarade! spuse Scrag Scragger la fel de îngrijorat, ajustând puţin volumul căştilor
sale.
La şaizeci şi trei de ani, era cel mai bătrân pilot din S-G, decanul piloţilor la Lengeh, un
bărbat mărunţel, uscăţiv şi zbârcit, foarte slab, foarte încăpăţânat, încărunţit şi cu ochi albaştri
deschis, adânciţi în orbite, care păreau întotdeauna să cerceteze orizontul. Vorbea cu un interesant
accent australian.
- Mi-ar plăcea să ştiu ce dracu' se coace. Ăştia de la radar îs la fel de agitaţi ca nişte canguri
în călduri, şi-i a treia patrulă pe care-o vedem de când suntem în aer, deşi e doar prima yankee.
- Tre' să fie o grupare de intervenţie, Scrag, sau poate sunt aparatele de escortă pe care le-au
trimis americanii în Arabia Saudită, cu AVACS-ul.
Scragger stătea pe scaunul din stânga, pe post de căpitan-instructor. De obicei tipul JR 212
era configurat pentru un singur pilot, cu scaunul în dreapta, dar Scragger pusese să fie dotat acest
aparat cu comenzi duble, pentru pregătirea piloţilor.
- Ei bine, spuse râzând, câtă vreme nu dăm cu ochii de MIG-uri, stăm bine.
- Roşii n-or să-şi trimită aparate aici, oricât ar vrea ei să aibă strâmtoarea.
Vossi era foarte sigur pe el. N-avea nici pe jumătate vârsta lui Scragger şi era aproape de
două ori cât el în înălţime.
- N-or s-o facă, câtă vreme le spunem că ar fi al dracului de bine să-şi vadă de ale lor, şi-o să
avem avioane şi vase şi puterea să le folosim. Îşi miji ochii, încercând să străpungă ceaţa. Ei, Scrag,
ia te uită!
Uriaşul superpetrolier era încărcat din greu, mult adâncit în apă, despicând greoi valurile
către Hormuz.
- Pariez că are cinci sute de mii de tone sau chiar mai mult!
Îl priviră o vreme. Şaizeci la sută din petrolul lumii libere trecea prin această cale maritimă
puţin adâncă şi îngustă - abia douăzeci şi patru de kilometri în şenalul navigabil - dintre Iran şi
Oman, douăzeci de milioane de barili în fiecare zi.
- Crezi că or să construiască vreodată un petrolier de un milion de tone, Scrag?
- Sigur c-o s-o facă, dacă vor. Vasul trecu pe sub ei.
- Are pavilion liberian, spuse absent Scragger.
- Ai ochi de vultur.
- Datorită vieţii mele ordonate, prietene. Scragger aruncă o privire scurtă în cabină. Toţi
pasagerii se aflau pe locurile lor, cu centurile de siguranţă prinse, cu Mae West - vestele de salvare
regulamentare pe ei, cu căştile de protecţie la urechi, citind sau privind pe ferestre. Totul e normal,
îşi spuse. Da. Şi instrumentele arată valori normale, sunetele sunt aşa cum trebuie, eu mă simt
normal și
tot aşa si el. Atunci de ce sunt încordat?
Se întrebă, întorcându-se din nou cu faţa înainte. Din pricina acelei forţe de intervenţie, din
pricina radarului de la Kish, a pasagerilor, a zilei tale de naştere şi cel mult dintre toate, pentru că
eşti în aer şi, singurul mod de a rămâne în viaţă când zbori este să fii încordat. Amir râse.
52