James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

eu nu pot să îngădui unuia dintre aparatele mele militare să se pună la dispoziţia unui mullah, în
special a lui Hussain, care-i renumit pentru acţiunile lui subversive. Sigur că nu. A fost o subtilitate
strălucită din partea mea, şi n-ai s-o nărui.
Înfuriat, strivi ţigara în scrumiera plină vârf - aerul din încăpere era încărcat de nicotină - şi
aproape strigă:
- Ai auzit ce-a spus! La amiază, singur sau cu mulţimea! Mai vrei sânge? Ei?
- Sigur că nu!
- Bun, atunci fă ce ţi se spune!
Peshadi ieşi ca o furtună. Întunecat, Starke se îndreptă către fereastră. Mullahul îşi reluase
locul lângă poartă, ridicase braţele şi, ca oricare alt muezin din oricare minaret din ţinuturile
islamice, chemă credincioşii la prima rugăciune în araba străveche, ca în fiecare zori.
- Veniţi la rugăciune! Veniţi la rugăciune! E mai bine să te rogi decât să dormi. Nu există alt
dumnezeu decât Allah...
Şi în timp ce Starke privea, Peshadi îi luă pios locul în fruntea tuturor bărbaţilor de toate
gradele din unitate, care, supuşi si cu evidentă bucurie, se revărsaseră din barăci, soldaţii aşezânduşi
armele jos, pe pământ, lângă ei, sătenii în afara gardului, cu aceeaşi pioşenie. Apoi, urmând
îndemnul mullahului, se întoarseră toţi către Mecca şi începură gesturile obligatorii, mătăniile şi
litania Shahadei: "Mărturisesc că nu există alt dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este Profetul
lui..."
Când se sfârşi rugăciunea, se aşternu o tăcere adâncă. Toţi aşteptau. Atunci mullahul îşi
ridică glasul puternic:
- Allah, Coranul şi Khomeini!
Apoi ieşi pe poartă către Kowiss. Supuşi, sătenii îl urmară.
Fără să vrea, Starke se cutremură. Mullahul ăsta este atât de plin de ură, că pare să i se
reverse prin pori. Şi atât de multă ură... într-o zi o să stârnească ceva sau pe cineva. Dacă am să
conduc eu zborul, poate că o să-l zgândăr şi mai rău. Dacă numesc pe cineva sau cer un voluntar, e
ca şi cum m-aş feri de o responsabilitate care-mi revine.
- Va trebui să zbor eu cu el, mormăi. Trebuie!
CAPITOLUL 5
În împrejurimile Lengehului; ora 6,42 dimineaţa. Elicopterul de tip JR 212, cu doi piloţi şi
toate cele treisprezece locuri pentru pasageri ocupate, efectua un zbor de rutină, îndreptându-se
către largul strâmtorii Hormuz, dinspre baza S-G ele la Lengeh, pe deasupra apelor placide ale
Golfului, către câmpurile petrolifere, exploatate cu sprijinul francezilor, de la Siri. Soarele abia se
săltase peste orizont cu promisiunea unei alte minunate zile senine, deşi ceaţa, ca de obicei în Golf,
cobora vizibilitatea până la câţiva kilometri.
- Chopper EP-HST, aici Controlul radar Kish, întoarce la 260.
Ascultător, aparatul urmă noul curs.
- 260 la 1000, răspunse Ed Vossi.
- Menţine 1000. Comunică atunci când treci pe deasupra zonei Siri.
Spre deosebire de cea mai mare parte a Iranului, în zonă radarul era foarte bun, cu staţii pe
insula Kish şi Lavan, deservit de operatori ai Forţelor Aeriene Iraniene, excelent pregătiţi de USAF,
căci ambele capete ale Golfului erau la fel de strategice şi la fel de bine deservite.
- HST.
Ed Vossi era american, fost pilot militar, avea treizeci şi doi de ani şi era îndesat ca un
fundaş de fotbal american.
- Radarul e cam nervos azi, nu, Scrag? spuse către celălalt pilot.
- Ba bine că nu. Poate că-i supără hemoroizii.
- Chiar în faţa lor se afla micuţa insulă Siri. Era pustie, izolată şi joasă, cu o mică pistă de
pământ, câteva barăci pentru personalul exploatării şi o mulţime de rezervoare uriaşe alimentate de
ţevi aşternute pe fundul mării, venind de la sondele aflate în vestul Golfului. Insula se găsea la vreo
şaizeci de mile în largul coastei iraniene, chiar pe graniţa internaţională ce despărţea în două
51