James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Ticălosul de Carter, cu afurisitul lui de Pact de Prietenie cu China, o să ne dea al dracului
de furcă dacă i se acordă măcar cât de cât o şansă.
- Dac-o fi, o fi! zise Erikki.
- Insha’Allah, da, dar de ce să fii câinele de lanţ al americanilor sau al aliaţilor lor, englezii?
Poporul o să câştige. Noi o să câştigăm! Ajută-ne şi n-ai să regreţi, căpitane! Avem nevoie de
priceperea ta pentru câteva...
Se opri brusc. Afară se auzeau paşi apropiindu-se în fugă. Instantaneu în mâna lui Erikki
apăru cuţitul, iar el făcu un salt ca de pisică, aşezându-se între uşa de la întrare şi cea a dormitorului,
chiar în clipa în care prima se dădu cu zgomot de perete.
- SAVAK, gâfâi un bărbat abia desluşit în întunericul de afară, şi se răsuci pe călcâie,
dispărând într-o clipă.
Rakoczy ţâşni la uşă, înşfăcând pistolul mitralieră.
- Avem nevoie de ajutorul tău, căpitane, nu uita! Dispăru în noapte.
Azadeh ieşi în sufragerie cu arma pregătită si chipul alb.
- Ce spunea de portavion? N-am înţeles. Erikki îi spuse. Femeia era uluită.
- Asta înseamnă război, Erikki.
- Da, dacă se-ntâmplă! îşi puse scurta. Stai aici.
Închise uşa după el. Putea vedea luminile unor maşini ce se apropiau în viteză de-a lungul
drumului forestier care lega baza de drumul principal Tabriz-Teheran. Pe măsură ce ochii i se
obişnuiau cu întunericul, putu să desluşească două automobile şi un camion militar. Vehicolul din
frunte se opri imediat şi poliţişti şi soldaţi se împrăştiară în noapte. Ofiţerul care-i conducea salută.
- Ah, căpitane Yokkonen, bună seara! Am auzit că au fost pe-aici nişte revoluţionari sau
comunişti Tudeh. S-au raportat focuri de armă, spuse el într-o engleză perfectă.. înălţimea Sa e
bine? Nu sunt probleme?
- Nu, acum nu, mulţumesc colonele Mazardi. Erikki îl cunoştea destul de bine: bărbatul era
văr cu Azadeh şi şeful poliţiei din regiune. Dar SAVAK? Asta-i altceva, îşi zise neliniştit. Dacă
este, este şi eu nu vreau să ştiu.
- întră.
Azadeh se bucură să-şi vadă vărul şi-i mulţumi pentru că venise, istorisindu-i cele
întâmplate.
- Rusul a zis că se numea Rakoczy? Feodor Rakoczy? întrebă el.
- Da. Dar era evident o minciună, spuse Erikki. E cu siguranţă de la KGB.
- Şi n-a pomenit nici o clipă de ce vrea să viziteze taberele?
- Nu.
Colonelul se gândi un moment, apoi oftă.
- Deci mullahul Mahmud vrea să zboare, da? Un gând necugetat pentru un aşa-numit om al
lui Allah şi foarte primejdios. În special dacă este marxist islamic: asta-i sacrilegiu. Din elicopterele
în zbor poţi uşor să cazi, aşa mi s-a spus. Poate că am putea să-i dăm o mână de ajutor.
Era înalt şi atrăgător, trecut de patruzeci de ani, iar uniforma era imaculată.
- Nu-ţi face griji, zdrenţăroşii ăştia or să se întoarcă în curând în cocioabele lor păduchioase.
În curând Bakhtiar o să ne dea ordinul să potolim câinii ăştia. Iar golanului de Khomeini ar trebui
să-i punem repede ţeava-n piept. Francezii trebuiau s-o facă în clipa în care a ajuns acolo. Sunt nişte
proşti fără vlagă. Stupid! Dar au fost întotdeauna slabi, întotdeauna s-au vârât în treburile altora şi
întotdeauna împotriva noastră! Francezii au fost întotdeauna invidioşi pe Iran. Se ridică. Daţi-mi de
ştire când e gata de zbor aparatul ăsta al vostru. Orice s-ar întâmpla, ne întoarcem peste două zile, în
zori. Să sperăm că mullahul şi prietenii lui, în special rusul, or să se-ntoarcă.
Plecă.
Erikki puse ceainicul să fiarbă apa pentru cafea. Gânditor, spuse:
- Azadeh, împachetează!
Ea se opri privindu-l nedumerită.
- Cum?
O să luăm maşina şi-o să plecăm la Teheran. Plecăm în câteva minute.
- N-avem de ce să plecăm, Erikki!
- Dacă elicopterul era gata de zbor, l-am fi folosit, dar nu se poate.
42