James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- S-o foloseşti fără teamă! Dacă intră în dormitor, eu sunt deja mort, spusese, ascunzând
cuţitul pukoh în teaca lui, la brâu, la spate. Pukohul era un cuţit cu mâner lung, arma finlandezilor.
Era socotit de rău augur şi chiar primejdios ca un bărbat să nu aibă unul asupra sa. În Finlanda,
legea interzicea să fie purtat la vedere, căci asta ar fi putut fi considerată o provocare, dar toată
lumea purta aşa ceva şi întotdeauna în munţi. Cel al lui Erikki Yokkonen era pe măsura
dimensiunilor sale.
- Deci, căpitane, îmi cer iertare pentru deranj. Bărbatul era brunet, cu puţin sub un metru
optzeci, trecut de treizeci ani, cu chipul asprit de vreme, cu ochi negri şi trăsături care trădau un
amestec slavo-mongol, undeva în linia strămoşilor să-i.
- Mă numesc Feodor Rakoczy.
- Rakoczy a fost un revoluţionar ungur, spuse scurt Erikki, şi, după accent, eşti georgian.
Rakoczy nu e un nume georgian. Care ți-e numele adevărat - și
gradul în KGB?
Bărbatul râse.
- E-adevărat că accentul meu e georgian şi că sunt rus din Georgia, din Tbilisi. Bunicul meu
a venit din Ungaria, dar n-are nici o legătură cu revoluţionarul care pe vremuri a devenit prinţ al
Transilvaniei, şi nici n-a fost mahomedan, ca tatăl meu şi ca mine. Uite, vezi, amândoi ştim câte
ceva din istoria noastră, slăvit fie Allah, spuse el cu voce plăcută. Sunt inginer mecanic la conducta
irano-sovietică de gaze naturale, chiar dincolo de graniţă, la Astara, pe ţărmul Caspicei - de partea
Iranului şi a lui Khomeini, binecuvântat fie el, împotriva Şahului şi anti-american.
Era foarte mulţumit că fusese instruit în privinţa lui Erikki Yokkonen. O parte din această
istorie de acoperire era adevărată. Bineînţeles că provenea din Georgia, din Tbilisi, dar nu era
mahomedan şi nici nu-l chema în realitate Rakoczy. Numele său adevărat era Igor Mzytryk şi era
căpitan KGB, specialist ataşat Diviziei Aeropurtate 116 care fusese amplasată chiar dincolo de
graniţa, la nord de Tabriz, unul dintre sutele de agenţi secreţi înfiltraţi în nordul Iranului de luni de
zile, care operau acum aproape liberi. Avea treizeci şi patru de ani, era ofiţer KGB de carieră, ca şi
tatăl său, şi se afla în Azerbaidjan de şase luni. Vorbea engleza bine, persana şi turca fluent şi, deşi
nu putea să conducă un elicopter, cunoştea multe despre elicopterele militare de sprijin, sovietice,
cu motoare cu piston, ale diviziei sale.
- În ceea ce priveşte gradul meu, adăugă cu cea mai blândă voce a sa, este acela de prieten.
Noi, ruşii, suntem buni prieteni ai finlandezilor, nu-i aşa?
- Da, da, asta-i adevărat. Ruşii, nu comuniştii sovietici! Sfânta Rusie a fost un prieten în
trecut, dar când eram un mare ducat al Rusiei. Rusia Sovietică, ateistă, a fost prietenoasă după 1917,
când am devenit independenţi. Rusia Sovietică este şi acum. Da, acum, dar nu în '39! Nu în
Războiul de Iarnă. Nu, nu atunci!
- Nici voi n-aţi fost în '41, spuse tăios Rakoczy, în '41 aţi pornit războiul împotriva noastră
alături de împuţiţii de nazişti, aţi trecut de partea lor împotriva noastră.
- Adevărat, dar numai ca să ne luăm înapoi pământul nostru, Karelia, provincia pe care aţi
furat-o de la noi. Noi n-am mărşăluit spre Leningrad, aşa cum am fi putut s-o facem.
Erikki simţea apăsarea cuţitului în şira spinării şi era bucuros de asta.
- Eşti înarmat?
- Nu. Ai spus să nu vin înarmat. Arma mea e afară, la uşă. Nu am pukoh şi nici n-am nevoie
să folosesc aşa ceva. Pe Allah, sunt prieten!
- Bun. Un om are nevoie de prieteni.
Erikki îl cântări din priviri, urând ceea ce reprezenta: Rusia Sovietică, cea care, neprovocată,
invadase Finlanda în '39, în momentul în care Stalin semnase Pactul de Neagresiune Sovieto-
German. Mica armată finlandeză luptase de una singură. Stăviliseră hoardele sovietice timp de o
sută de zile în Războiul de Iarnă, apoi fuseseră copleşiţi. Tatăl lui Erikki fusese ucis apărând
Karelia, provincia de sud-est, unde Yokkonenii trăiseră de secole. Rusia Sovietică anexase pe dată
provincia. De îndată toţi finlandezii plecaseră. Toţi. Nici unul nu dorea să stea sub un steag sovietic,
iar regiunea rămăsese un pământ părăsit de finlandezi. Erikki avea doar zece luni pe atunci. În
exodul acela au murit mii de oameni. Printre ei, mama lui. A fost cea mai rea iarnă din câte îşi
amintea. Şi atunci, în '45, se gândi Erikki, stăpânindu-şi mânia, în '45, America şi Anglia ne-au
trădat şi-au dat pământurile noastre agresorului. Dar noi n-am uitat! Cum n-au uitat nici estonienii,
lituanienii, letonii, germanii din est, cehii, ungurii, bulgarii, slavii, românii - şi lista e nesfârşită. Dar
40