James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Afară, dinspre liziera pădurii nu răzbătea nici un zgomot, cerul nopţii era lipsit de nori,
stelele străluceau, zăpada era neînchipuit de curată. Singurul drum printre munţi se afla la opt sute
de metri mai departe. Drumul îşi răsucea meandrele spre nord-vest, către oraşul Tabriz, aflat la
şaisprezece kilometri mai departe de acolo către nord, spre graniţa sovietică, aflată şi ea la încă vreo
câţiva kilometri. Către sud-est, se încolăcea peste munţi, ca să ajungă în cele din urmă la Teheranul
aflat la opt sute cincizeci de kilometri distanţă.
Baza Tabriz Unu servea ca locuinţă pentru doi piloţi - celălalt se afla acum în concediu, în
Anglia -, doi mecanici englezi, restul iranieni: doi bucătari, opt zilieri, un operator radio şi un
administrator. Dincolo de deal se afla satul Abu-Mard, iar jos, în vale, fabrica de pastă celulozică,
proprietate a Iran-Timber, compania care deţinea monopolul forestier şi pe care ei o deserveau sub
contract.
Elicopterul JR 212 ducea în pădure tăietori de lemne şi echipament, ajuta la ridicarea
campamentelor şi la trasarea celor câteva drumuri care puteau fi tăiate, apoi asigura deservirea cu
echipe de schimb şi echipament şi transporta răniţi. Pentru mulţi din acele tabere izolate, elicopterul
era singura lor legătură cu lumea de afară şi piloţii erau veneraţi. Erikki iubea într-atât viaţa şi
pământul de acolo, atât de asemănătoare cu Finlanda, încât, uneori, îşi închipuia că se află din nou
acasă.
Sauna desăvârşea totul. Micuţa construcţie cu două încăperi era aşezată în spatele cabanei,
ferită de vederea celorlalte clădiri şi construită tradiţional, avea licheni între bârne pentru izolaţie,
iar focul de lemne care încălzea pietrele era bine aerat. Unele dintre pietre, stratul de deasupra, le
adusese chiar din Finlanda. Le pescuise bunicul său de pe fundul unui lac, de unde proveneau cele
mai bune pietre de saună, şi i le dăduse când fusese ultima dată acasă, în urmă cu unsprezece luni.
- Ia-le, fiule, şi odată cu ele, aşa cum se cuvine, un tonto bun pentru o saună finlandeză (mic
spiriduş cafeniu care este spiritul unei saune), deşi de ce vrei tu să te căsătoreşti cu una dintre
străinele alea, şi nu cu una din neamul tău, crede-mă, nu înţeleg!
- Când ai s-o vezi, bunicule, ai s-o venerezi şi dumneata. Are ochi verzi-albăstrui şi un păr
negru-negru şi...
- Dac-o să-ţi dăruiască mulţi fii... ei bine, atunci o să vedem. Un bărbat grozav, ca tine,
trebuia de mult timp să fie însurat. Dar cu o străină? Spui că e învăţătoare?
- E membră a Corpului învăţătorilor Iranieni - oameni tineri, bărbaţi şi femei, care s-au oferit
voluntar să servească statul şi care merg din sat în sat ca să-i înveţe pe oameni şi pe copii să scrie şi
să citească. Mai mult pe copii. Şahul şi împărăteasa au organizat acest Corp cu câţiva ani în urmă şi
Azadeh li s-a alăturat când a împlinit douăzeci şi unu de ani. Vine din Tabriz, unde lucrez eu, şi
predă în satul nostru, într-o şcoală încropită de săteni.
Mă întâlnesc cu ea de şapte luni şi trei zile. Când am văzut-o prima dată avea douăzeci şi
patru de ani.
Erikki se încălzi amintindu-şi de primele clipe în care o văzuse, atât de cochetă în uniforma
ei, cu părul revărsându-se pe umeri, aşezată într-o poiană din pădure înconjurata de copii, apoi
chipul ei ridicându-se spre el zâmbitor, şi mirarea din ochii ei la vederea dimensiunilor sale. Ştiuse
de îndată că aceasta era femeia pe care o aşteptase toată viaţa. El avea treizeci şi şase de ani.
- Ah, se gândi privind-o leneş, binecuvântând încă o dată spiritul pădurii care îl condusese în
poiana aceea încă trei luni de lucru, apoi două luni de concediu. O să fie minunat să-i pot arăta
Suomi - Finlanda.
- E timpul, Azadeh, draga mea, spuse.
- Nu, Erikki, nu încă, nu încă! rosti ea pe jumătate adormita, ameţită - de căldură, nu de
alcool, pentru că ea nu bea. Te rog, Erikki, nu!
- Prea multă căldură nu-ţi face bine, spuse el ferm, întotdeauna foloseau engleza când
vorbeau între ei, deşi ea putea conversa fluent în rusă, căci mama ei fusese pe jumătate georgiană,
provenind dintr-o zonă de graniţă unde era util şi înţelept să fii bilingv. Vorbea, de asemenea, turca,
limba cea mai folosită în această parte a Iranului - Azerbaidjan şi, desigur, farsi. Cu excepţia
câtorva cuvinte, el nu vorbea farsi sau turceşte.
Împăcat cu sine şi cu lumea, se ridică şi-şi şterse sudoarea, apoi se aplecă peste ea şi o
sărută. Îl sărută la rândul ei, înfiorându-se când mâinile lui o căutară, întinzându-şi braţele ca un
răspuns.
36