James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Scragger se încruntă; avea aceeaşi senzaţie. Îşi mută privirea de pe ochii aceia către bărcuţa
pneumatică. Acolo nu avea nici un fel de armă care să însemne cât de cât ceva, doar un cuţitaş în
teaca lui, un mic harpon de aluminiu cu trei vârfuri şi ramele. Totuşi, trase de saulă ca să aducă
bărcuţa mai aproape, îngenunche şi se-ntinse după cuţit şi harpon.
- Ar fi bună o puşcă, zise.
Un strigăt neaşteptat al lui Willy îl făcu să sară în sus şi abia avu timp să vadă rechinul
venind drept spre el cu toată viteza. Lovi marginea bărcii de cauciuc, scoţându-şi capul urât din apă,
cu fălcile căscate spre el. Se izbi de butoaiele de petrol, făcând pupa bărcii să salte afară din apă,
apoi dispăru, lăsându-i pe cei doi cu gurile căscate.
- Sfinte Sisoe, strigă Willy arătând cu degetul. Rechinul se repezise la momeală. Îl văzură
înşfăcând-o şi îndepărtându-se cu cârligul în gură, în timp ce coarda cânta pe mosor. Willy îşi ţinu
răsuflarea, întinse struna şi-apoi, cu amândouă mâinile pe minerul undiţei, trase brusc.
- L-am luat!
Trăgea din răsputeri, înfăşurând firul pe mosorul ce scârţâia. Cârligul se înfipsese adânc.
- Ticălosul ăsta era cât pe-aci să mă-nşface, spuse Scragger cu inima bătându-i nebuneşte,
urmărind din priviri firul întins. Nu-l lăsa pe nemernic să te tragă-n piept!
Willy întinse şi mai tare coarda şi începu să se lupte cu peştele.
- Ai grijă, Willy, o să se-ntoarcă şi-o să vină-napoi repede.
Dar rechinul n-o făcu. Încetini doar avansul, trăgând de coardă şi de cârlig, frenetic, făcând
apa din jurul lui să clocotească, ieşind pe jumătate din valuri, rostogolindu-se şi smucind. Dar
cârligul rezistă, iar firul era de-ajuns de tare şi Willy îi lăsa peştelui doar atâta spaţiu cât era nevoie,
îngăduindu-i să înoate puţin, apoi trăgându-l din nou înapoi. Minutele treceau. Oboseala luptei cu
un astfel de peşte, fără scaun sau centură de siguranţă, fără a se putea ajuta cu picioarele, era
istovitoare, dar Willy rezista. Brusc, rechinul renunţă la luptă, începând din nou să facă, încet,
cercuri.
- Bravo, Willy! L-ai prins, Willy!
- Scrag, dacă vine încoace repede, vezi dacă poţi să m-ajuţi să nu se-ncurce struna. Şi când
îl aduc îndeajuns de aproape, trage-i una cu harponul.
Spatele şi mâinile îl dureau, dar era entuziasmat, aşteptând următoarea mişcare - care veni la
iuţeală. Rechinul se răsuci şi ţâşni către ei. Willy începu să înfăşoare frenetic mosorul ca să
recupereze bucla de fir ce atârna, altfel rechinul s-ar fi putut întoarce din nou, rupând struna, dar
acesta se mulţumi să între glonţ direct sub plută. Ca prin minune, struna nu se încâlci şi când
rechinul ieşi pe partea cealaltă ca să ţâşnească spre ape mai adânci, Willy îl lăsă să ducă coarda cu
el şi prelua treptat tensiunea.
Încă o dată rechinul încercă să se scuture de cârlig într-un paroxism de furie, înspumând
apa, şi încă o dată Willy reuşi să-l ţină. Dar muşchii începeau să-l lase. Ştia că n-avea să mai fie în
stare să-l ţină singur şi înjură încetişor.
- Dă-mi o mână de ajutor, Scrag!
- E-n regulă, colega.
Împreună, cei doi bărbaţi apucară undiţa, Willy înfăşurând mosorul, trăgând rechinul
aproape, jucându-se cu el din ce în ce mai din scurt. Rechinul înota încet.
- Oboseşte, Willy.
Centimetru cu centimetru, îl aduceau mai aproape. Rechinul era acum la treizeci de metri de
plută, mulţumindu-se pur şi simplu să înoate, marea sa coadă arcuită legănându-se încet într-o parte
şi cealaltă, făcând valuri. Ca să respire, rechinul trebuie să înainteze. Dacă se opreşte, se sufocă. Se
luptau răbdători cu el, greutatea şi forţa acelui trup istovindu-i. Puteau să-i vadă acum dimensiunile
uriaşe, ochii galbeni, fălcile strânse, peştii pilot.
Douăzeci şi cinci de metri, douăzeci, optsprezece, şaptesprezece - şi-atunci se petrecu
miracolul. Rechinul se trezi la viaţă şi se depărta cu viteză incredibilă până la cincizeci de metri,
desfăşurând coarda de pe mosor într-un acompaniament de şuierături, apoi se-ntoarse la nouăzeci de
grade cu toată viteza şi se depărta, dar Willy reuşi să tensioneze din nou coarda, forţând peştele să
se rotească, fără să-l mai poată aduce însă mai aproape, încă un cerc.
352