James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

S-o ia dracu' de Mare a Nordului, cu vremea ei urâtă şi primejdiile neîncetate, cu dormitoarele
aglomerate şi strâmte şi uriaşa plictiseală a celor două săptămâni de serviciu pe o platformă de
foraj aflată la sute de mile distanţă de ţărm, ca să-ţi câştigi dreptul la o săptămână de stat acasă la
Kiel şi bani abia de ajuns ca să plăteşti ipoteca la casă şi taxele şcolare şi să trăieşti cât de cât, şi să
economiseşti câte ceva pentru vacanţă. Dar ai să fii lângă copii şi Hilda, şi mama şi tata.
Întotdeauna acasă e acasă. Da, este, şi cu ceva noroc, într-o zi, curând, toţi germanii vor putea să
trăiască laolaltă, liberi. Mama o să-şi poată vizita familia în Schwerin oricând o să vrea, iar
Schwerin şi toate celelalte Schwerinuri n-or să mai fie ocupate. Oh, Doamne, ajută-mă să trăiesc
până atunci!
- Scrag, vine-o umbră!
Scragger o văzuse aproape în acelaşi timp şi înotă înapoi, urcându-se pe plută. Umbra se
apropia iute. Era un rechin.
- Afurisitul! Uită-te ce mare e!
Rechinul încetini, apoi începu să-i înconjoare leneş, despicând cu uriaşa-i aripă dorsală
suprafaţa calmă a mării. Cenuşiu închis, ucigător şi deloc grăbit. Amândoi bărbaţii îl priviră cu
gurile căscate, apoi Scragger chicoti.
- Ce-i facem, Willy?
- Da, Sfinte Sisoe, nu e Fălci, da' e cel mai mare pe care l-am văzut pân-acum, aşa că hai să
punem mâna pe el, pentru Dumnezeu!
Vesel, apucă cârligul şi sfoara subţire şi tare de nylon din barca pneumatică.
- Ce facem cu momeala? Ce zici să punem ca momeală?
- Macroul ăla! Ăla mare!
Râzând, Willy se aplecă, strecură mâna în minciog şi scoase afară peştele care se zvârcolea,
înfigându-l în acul de oţel. Se umpluse de sânge pe mâini şi se spălă în apă privindu-şi prada. Apoi
se ridică, verifică bucata scurtă de lanţ agăţat de cârlig, înnodând cu grijă de capătul lui coarda
groasă de pescuit din nylon, care se afla pe mosorul undiţei.
- Gata, Scrag!
- Nu, amice, tu l-ai văzut primul.
Înfierbântat, Willy îşi şterse cu dosul mâinii sarea de pe frunte, îşi aşeză şapca şmechereşte
şi privi rechinul care se rotea încă la douăzeci de metri distanţă. Aruncă cu mare grijă momeala,
direct în drumul său, întinzând uşurel struna.
Rechinul trecu pe lângă momeală şi continuă să se rotească. Amândoi bărbaţii înjurară.
Willy aduse momeala înapoi.
Macroul dansa şi izbea spasmodic, pe moarte. În urma lui rămânea un firicel de sânge. Din
nou Willy aruncă perfect, din nou nu se-ntâmplă nimic.
- Drace! spuse Willy.
De data asta lăsă momeala unde era, privind-o cum coboară din ce în ce mai jos până când
se aşeză pe fund, mulţumindu-se să ţină firul de nylon întins. Rechinul se-ntoarse, trecu pe deasupra
ei aproape atingând-o cu pântecul şi continuă să se rotească.
- Poate că nu-i e foame!
- Puii ăştia de căţea sunt întotdeauna flămânzi.
- Poate că ştie că-l pândim, sau are de gând să ne tragă pe sfoară. Scrag, ia un peşte mai mic
şi aruncă-l deasupra momelei când ajunge acolo.
Scragger alese un cod mic. Îl aruncă cu pricepere. Peştele căzu în apă la zece metri înaintea
rechinului. Simţi primejdia şi ţâşni către fundul nisipos. Rechinul nu-i dădu nici o atenţie, nici lui şi
nici macroului din apropiere, mulţumindu-se să fluture din coadă şi să se rotească.
- Lasă momeala unde e, spuse Scragger. Poate că nemernicul nu-i simte mirosul.
Puteau să-i zărească ochii galbeni şi cei trei mici peşti pilot plutind deasupra capului, linia
subţire a gurii uriaşe sub nasul turtit, pielea netedă şi coada puternică. Alt cerc, mai aproape de data
asta.
- Pariez că are cam doi metri, doi metri juma', mai aproape de doi juma', Willy!
- Împuţitul se uită la noi, Scrag, spuse Willy neliniştit. Entuziasmul îl părăsise, lăsând un gol
în locul lui.
351