James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

el, nu numai pentru acţiunile şi pensia lor, care, ca şi a lui, era legată de existenţa S-G, dar, de
asemenea, şi pentru Andrew Gavallan şi toţi ceilalţi.
- Ce-aş face? spusese el încetişor. Ei bine, avem aproape tot atât de mult băgat în Iran în
piese de schimb ca şi în aparate. Ar trebui să începem să le scoatem afară, deşi, cum am face-o fără
să le trezim suspiciuni celor de-aici, nu ştiu. N-am putea să le scoatem pe toate, dar am putea să
luăm o felie mare. După asta ar trebui să plecăm cu toţii în acelaşi timp. Toată lumea, toate
elicopterele - de la Teheran, Kowiss, Zagros, Bandar-e Delam şi de-aici. Ar trebui... ar trebui să
venim încoace la Al Shargaz. Da, Genny, avem cu toţii distanţe diferite de zbor şi unii vor trebui să
realimenteze o dată, poate chiar de două ori, şi chiar dacă ajungem la Al Shargaz, tot ne lovim de
lipsa autorizaţiilor legale. O cercetase cu privirea. Andy crede că asta au de gând să facă partenerii?
- Nu, nu, nu încă! Şi nici Duncan nu e sigur, dar e o posibilitate şi Iranul e din ce în ce mai
rău, pe zi ce trece. De-asta sunt aici. Ca să-l rog pe Andy. Nu poţi spune asta într-o scrisoare sau
într-un telex.
- I-ai telefonat lui Andy?
- Da şi i-am spus cât de mult am îndrăznit. Duncan mi-a spus să am grijă şi Andy a zis că
vor încerca să verifice la Londra şi când o să sosească, peste câteva zile, or să hotărască ce ar trebui
să facem.
Îşi aşezase ochelarii la loc pe nas.
- Ar trebui să ne pregătim, nu-i aşa, Scrag?
- Mă miram de ce l-ai părăsit pe Duncan. El te-a trimis?
- Sigur. Andy o s-ajungă aici peste câteva zile.
Mintea lui Scragger zumzăia ca un viespar. Dacă le tragem clapa, cineva o s-o-ncaseze
sigur. Ce-i de făcut cu Kish, Lavan şi radarul de la Lengeh, care ar putea să ridice la iuţeală
douăzeci de avioane de vânătoare în câteva minute, să ne prindă înainte de-a ajunge pe cerul
prietenilor, dacă decolăm fără aprobare?
- Duncan crede că ăştia ne coc ceva?
- Nu, spusese ea. El nu, dar eu cred.
- În cazul ăsta, Genny, doar între noi doi, ar fi bine să punem la cale ceva.
***
Îşi aminti cum i se luminase faţa şi se gândi din nou ce bărbat norocos era Duncan McIver,
deşi era fudul şi încăpăţinat ca toţi bărbaţii. Privea marea când auzi motorul unui 206 şi îl văzu
ridicându-se frumos în aer. Eddie e un pilot pe cinste, îşi zise.
- Hei, Scrag!
- Da, Willy!
- Tu înoţi şi eu păzesc! Willy se urcă pe plută.
- Bine, colega.
Pe lângă abundenţa de peşte comestibil erau şi răpitori - rechini şi, din când în când, meduze
otrăvitoare - dar destul de rar în aceste ape puţin adânci şi, dacă ţineai ochii larg deschişi, le vedeai
umbra cu suficient de mult timp înainte ca să poţi ajunge la plută. Scragger bătu în lemn, ca de
obicei, înainte de a sări în apa călduţă, adâncă de mai puţin de doi metri.
Willy Neurchtreiter era şi el gol puşcă. Un bărbat de patruzeci şi opt de ani, şaten, scund,
îndesat şi butucănos, avea peste cinci mii de ore de zbor pe elicoptere, zece ani în armata germană şi
opt în S-G. Lucrase în Nigeria, Marea Nordului, Uganda şi aici. Şapca lui cu cozoroc se afla pe
barcă şi şi-o puse pe cap odată cu ochelarii, privind printre pleoape elicopterul care se îndrepta spre
Golf, apoi îşi întoarse ochii către Scragger.
Soarele îl uscă în câteva clipe. Îi plăcea soarele şi înotul şi faptul că se afla la Lengeh. E atât
de diferit de casă, se gândea. Casa lui se afla în Kiel, în Germania de Vest, pe ţărmul Mării Baltice,
unde clima era aspră şi în general rece. Soţia lui şi cei trei copii plecaseră acasă anul trecut, din
pricină că, fireşte, copiii aveau nevoie de şcoală şi el alesese să facă două luni acolo şi una în Kiel şi
obţinuse un transfer înapoi în Marea Nordului, ca să fie mai aproape.
Luna următoare, după concediu, nu avea să se mai întoarcă la Lengeh.
350