James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- E-n regulă, zise Ayre, simţind dureri în tot corpul. Nu cred... nu cred că s-a zdrobit ceva.
- Ticăloşii, spuse cineva. Freddy, ar fi bine să ne gândim cum dracu' ieşim de-aici. Eu o să
fiu în primul avion. N-am de gând să mai risc.
Priviră cu toţii în sus când motoarele elicopterului ce plana deasupra rezervorului de noroi
îşi accentuară ritmul. Ridicarea unei astfel de încărcături grele era o operaţiune delicată, în special
pe un asemenea vânt, dar nu era o problemă pentru un profesionist ca Sandor. Cârligul nimeri din
prima încercare şi, în clipa în care echipa de la sol rămase cu mâinile libere, el mări puterea,
motoarele gemură pe un ton mai înalt, preluând greutatea, apoi elicopterul şi încărcătura se ridicară
la cer. Santinela de pe scaunul de lângă Sandor flutură din mână înfierbântat, ca şi celălalt din
cabină.
- Merge bine, căpitane! Fără grijă! auzi Sandor în căşti vocea lui Wazari, aflat în turn, şi
măsură distanţa, câştigând înălţime, coordonându-şi perfect mâinile şi picioarele, nevăzând altceva
decât figura lui Esvandiary la fereastra biroului, încă înnebunit de bătaia sălbatică pe care o primise
Ayre, de prea mulţi oameni înarmaţi, la ordinul unui laş. Îi adusese înapoi în timp, la alte bătăi pe
care fusese forţat să le privească, pe vremea când era copil, la Budapesta, în timpul revoluţiei
ungare.
- E okay, HFD, dar prea aproape, îl avertiză vocea lui Wazari. Eşti cam aproape, ia-o spre
sud.
Sandor mări turaţia, mişcându-se către turnul care se ridica deasupra clădirilor biroului.
- Încărcătura stă bine? întrebă. Se simte ciudat!
- Pare-n regulă, nu-ţi face griji... dar ia-o spre sud când te ridici. Totul e cinci cu cinci... Ia-o
spre sud, mă auzi?
- Eşti sigur? Pentru Dumnezeu, parcă alunecă cu toate...
Indicatorul atinse marcajul de treizeci de metri. Chipul lui Sandor se înăspri şi mâna împinse
manşa brusc spre dreapta, aplicându-i în acelaşi timp aparatului o rotaţie bruscă în acelaşi sens.
Elicopterul se legănă ameţitor, paznicul de pe scaunul de lângă el fu dezechilibrat, izbindu-se de
uşă, apoi îl înşfacă pe Sandor, încercând să se echilibreze, şi izbi comenzile. Din nou Sandor corectă
prea mult, înjurând paznicul, ca şi cum omul împietrit de groază ar fi fost o adevărată pacoste.
Pentru moment se părea că balansul puternic avea să doboare elicopterul din zbor, apoi Sandor
împinse santinela înspăimântată într-o parte.
- Mayday! Încărcătura scapă! strigă, făcându-se că nu-l aude pe Wazari, cu ochii concentraţi
dedesubt, uitând de orice altceva în afară de nevoia de răzbunare, încărcătura alunecă!
Trase de maneta de eliberare a încărcăturii, cârligul se deschise, rezervorul de oţel plonja din
cer direct pe birouri. O tonă şi jumătate de oţel trecu prin acoperiş, pulverizând rafturi şi pereţi şi
sticlă şi metal şi mese, zdrobind întregul colţ, şi rămase nemişcat, sprijinindu-se în rămăşiţele unui
perete interior.
O tăcere îngrozită cuprinse întreaga tabără vreme de câteva clipe, apoi urletul motoarelor
umplu cerul când, eliberat brusc de greutate, elicopterul ţâşni în sus, abrupt, scăpat de sub control.
Reflexele lui Sandor se luptară cu comenzile, dar mintea lui era nepăsătoare dacă avea să le
stăpânească sau nu, dacă avea să aterizeze sau nu, ştiind doar că se răzbunase pe o brută. Lângă el,
paznicul vomita şi căştile erau pline cu "Iisuse Christoase, Iisuse Christoase" venind din turn.
- Christoase! Fereşte! strigă cineva când elicopterul se răsuci, năpustindu-se spre ei.
O rupseră la fugă, împrăştiindu-se în toate direcţiile, dar reflexele lui Sandor opriră
motoarele şi reuşi o imposibilă aterizare forţată. Patinele tăiară zăpada de deasupra ierbii de la
marginea peluzei, nu se agăţară şi elicopterul alunecă înainte, ca să se oprească apoi, neatins, patruzeci
de metri mai departe.
Ayre ajunse primul la cabină. Deschise uşă cu o smucitură. Sandor era alb ca hârtia şi privea
prostit drept înainte.
- Încărcătura a alunecat... spuse răguşit.
- Da, fu tot ce putu spune Ayre, ştiind ca-i o minciună.
Ceilalţi ajunseră la ei şi-l ajutară pe Sandor, ale cărui mâini şi picioare tremurau moale,
nestăpânite, să coboare din cabină. În spatele lui, lângă clădire, Ayre văzu Gărzile Verzi holbânduse
la dezastru, apoi Pavoud şi celălalt funcţionar ieşind cu paşi mici pe uşa din faţă, în stare de şoc,
privind colţul unde stătuse până atunci Esvandiary şi care acum era un morman de resturi.
345