James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Îi spuse. Lacrimile-i umplură din nou ochii şi se ridică în picioare, uitându-şi pentru moment
de durere. Privi îndelung flacăra lămpii şi umbrele pe care le arunca.
- Atunci nu mai avem nici o casă. Nimic. Aşa a vrut Allah, spuse întunecată.
Apoi, aproape imediat, pe un ton diferit:
- Nu, nu aşa a vrut Allah. Aşa au vrut Gărzile Verzi. Acum va trebui să ne unim ca să
salvăm familia, altfel tata ar fi înfrânt. Nu ne putem îngădui să-l ucidă şi după aceea să-l înfrângă.
Asta ar fi groaznic.
- Da, de acord, însă zborul ăsta ar rezolva problemele noastre pentru câteva săptămâni.
- Da, ai dreptate, Tommy, ca-ntotdeauna. Da, aş face-o dacă ar fi nevoie să plecăm, dar aici
este casa noastră, încă, dacă nu chiar mai mult. O, cât de fericiţi o să fim aici. Dimineaţa am să
trimit servitorii şi-am să aduc ce-i al nostru de la apartament. Ce-nseamnă câteva covoare şi
mărunţişuri, când avem casa asta şi pe noi? Am să aranjez totul. O, da, o să fim fericiţi aici! Dar
furtul ăsta este şi mai important ca noi să fim aici, să rezistam, să protestăm, să facem marşul, oh,
mult mai important.
Îi puse un deget pe buze când văzu că încearcă să vorbească.
- Dacă trebuie, du-te în zborul ăsta şi... Desigur, trebuie să-ţi faci munca. Atunci, du-te,
dragul meu, şi întoarce-te degrabă. În câteva săptămâni, Teheranul va fi normal şi bun din nou şi
ştiu că asta este ce vrea Allah.
O, da, îşi zise încrezătoare în sinea ei, fericirea acoperind durerea. Dar atunci voi fi în luna a
doua şi Tommy va fi atât de mândru ele mine şi între timp va fi minunat să trăim aici, înconjuraţi de
familie, tata răzbunat, casa plină de râsete din nou.
- Toţi or să ne ajute, spuse, strecurându-se înapoi în braţele sale, atât de obosită, dar atât de
fericită. O, Tommy, sunt atât de bucuroasă că suntem acasă. O să fie atât de minunat, Tommy!
Cuvintele ei deveniră din ce în ce mai încete în timp ce, valuri-valuri, o învăluia somnul.
- O să-l ajutăm cu-toţii... pe Meshang şi cei care au plecat or să se-ntoarcă... Mătuşa
Annoush şi copiii... Or să ne ajute... şi unchiul Valik... o să-l îndrume pe Meshang...
Lochart n-avu puterea să-i spună.
DUMINICĂ 18 februarie 1979
CAPITOLUL 34
La palatul Hanului, în Tabriz; ora 3,13 noaptea. În întunericul încăperii scunde, căpitanul
Ross deschise capacul de piele al ceasului său şi privi cifrele luminoase.
- Totul e gata, Gueng? spuse în gurkali.
- Da, sahib, şopti Gueng, bucuros că aşteptarea luase sfârşit. Cu multă prudenţă, amândoi se
ridicară în tăcere de pe saltelele de paie întinse pe covoare vechi, urât mirositoare, aşternute pe
podeaua din pământ bătătorit. Erau îmbrăcaţi şi Ross se duse la fereastră şi privi cu grijă afară.
Santinela era ghemuită lângă uşă, dormind adânc, cu carabina în poală. La două sute de
metri mai departe, dincolo de livezile şi clădirile acoperite de zăpadă, se afla palatul cu patru etaje
al Hanilor Gorgoni. Noaptea era întunecată şi rece, cerul acoperit de câţiva nori, printre care se
întrevedea strălucind din timp în timp haloul care înconjura luna.
O să mai ningă încă, se gândi, apoi deschise încetişor uşa.
Rămaseră amândoi acolo, cercetând întunericul cu toate simţurile. Nicăieri nici o lumină.
Ross se apropie fără zgomot de santinelă şi îl scutură, dar omul nu se trezi din somnul provocat de
drog, care avea să-l ţină cel puţin încă două ceasuri. Îl drogaseră cu multă uşurinţă, oferindu-i o
bucată de ciocolată păstrată anume pentru acest scop în trusa lor de supravieţuire - o parte din
ciocolată cu droguri, o parte cu otravă. Încă o dată îşi concentra atenţia asupra nopţii, aşteptând
răbdător ca luna să dispară în spatele unui nor. Scarpină absent muşcătura unei gângănii ascunse în
saltea. Era înarmat cu pumnalul kukri şi o grenadă.
- Dacă suntem opriţi, Gueng, am ieşit la plimbare, îi spusese mai devreme. Mai bine ne
lăsăm armele aici. De ce să avem kukri şi o grenadă?
335