James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Lasă, spuse el blând, văzând lacrimile gata să izbucnească din nou. Insha’Allah! Nu te mai
gândi la asta.
- Sigur, bărbate, dacă spui tu, zise ea imediat, politicoasă, în farsi. Sigur că e voia lui Allah!
Dar e important pentru mine să-ţi pot spune, să îndepărtez ruşinea că m-ai găsit în starea aceea. Aş
vrea să-ţi spun...Într-o zi.
- Atunci spune-mi acum Şeherezada. Şi o să punem asta deoparte pentru totdeauna, îi
răspunse la fel de oficial. Te rog, spune-mi acum.
- Faptul că ei au făcut cel mai mare om din lumea mea - după tine... l-au făcut atât de
insignifiant, fără nici un motiv... A fost întotdeauna împotriva Şahului, de câte ori putea, şi un mare
sprijinitor al acestui mullah, Khomeini.
O spunea liniştită şi auzi cuvântul mullah şi nu ayatolah sau imam, sau farmadeh şi ceva ca
un avertisment îl străbătu.
- L-au ucis pe tatăl meu fără nici un motiv. Fără judecată şi în afara legii şi l-au făcut mic.
Au luat totul, ce avea el ca bărbat, soţ şi tată, ca prea-iubit tată. "Voia lui Allah" ar trebui să
spunem, şi-am să-ncerc, dar nu pot să cred că este ceea ce vrea Allah. S-ar putea să fie ceea ce vrea
Khomeini. Nu ştiu. Noi, femeile, o să aflăm curând asta!
- Ce... ce vrei să spui?
- Peste trei zile, noi, femeile, o să facem o demonstraţie de protest. Toate femeile din
Teheran.
- Împotriva a ce?
- Împotriva lui Khomeini şi a mullahilor care sunt împotriva drepturilor femeilor. Când ne
vor vedea protestând fără chador, n-or să facă ceea ce e greşit.
Lochart n-o asculta cu toată atenţia. Îşi amintea de ea aşa cum fusese cu câteva zile în urmă.
Fusese oare numai cu câteva zile în urmă? Când începuse tot coşmarul ăsta? Şeherezada cea atât de
mulţumită de ea şi de portul chadorului, atât de fericită să fie doar soţie, nu modernă ca Azadeh. Îi
văzu ochii şi citi hotărârea şi ştia că îşi alesese locul.
- Nu vreau să iei parte la demonstraţia asta.
- Desigur. Da, bărbate, dar fiecare femeie din Teheran o să fie-acolo şi sunt sigură că nu vrei
să fac de râs memoria tatălui meu în faţa reprezentanţilor ucigaşilor lui. Nu-i aşa?
- E pierdere de vreme, spuse Lochart, ştiind că avea să piardă, dar obligat să continue. Mi-e
teamă, dragostea mea. Un marş de protest al tuturor femeilor din Iran, sau din întreaga lume
islamică, n-o să-l afecteze câtuşi de puţim pe Khomeini. Femeile din statul său islamic nu vor avea
nimic în afară de ceea ce oferă Coranul, nimic. Şi nici altcineva. E inflexibil. Nu stă în asta puterea
lui?
- Sigur că ai dreptate, dar noi o să demonstrăm în semn de protest şi-atunci Allah o să-i
deschidă şi o să-i limpezească ochii. Aşa vrea Allah. Nu cum vrea Khomeini. În Iran avem felurile
noastre de-a ne purta cu astfel de oameni, încercate de-a lungul istoriei.
Îşi trecu braţele în jurul ei. Demonstraţia nu e răspunsul, îşi zise. O, Şeherezada, sunt atât de
multe de hotărât, de spus, de discutat, şi-acum nu e vremea. Dar mai e Zagros şi un elicopter de scos
din ţară. Însă asta îl lasă singur pe Mac la cârma corăbiei, daca e vreo corabie. Şi dacă l-aş lua şi pe
el? Nu pot, decât cu forţa.
- Şeherezada, s-ar putea să trebuiască să fac un zbor, să duc un 212 în Nigeria. Ai veni şi tu?
- Sigur, Tommy! Cât timp ai fi plecat? El şovăi.
- Câteva săptămâni, poate mai mult.
O simţi schimbându-se, în braţele lui, imperceptibil.
- Când ai vrea să pleci?
- Foarte curând, poate mâine.
Ea se desprinse din îmbrăţişarea lui, fără să se depărteze.
- N-aş putea s-o părăsesc pe mama. Cel puţin nu pentru un timp. E... e zdrobită de durere,
Tommy, şi... şi dac-aş pleca m-aş teme toată vremea pentru ea. După aceea mai e şi sărmanul
Meshang. El trebuie să se ocupe de afaceri. Trebuie să fie ajutat. Sunt atât de multe de făcut ș i de
supravegheat.
- Ştii despre ordinul de confiscare?
- Ce ordin?
334