James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

vremea cât am fost acolo, urmărind realimentarea şi verificând aparatul, ba chiar mi-au adus ceva
de mâncare pe o tavă şi-am mâncat în cabină. Am stat acolo toată vremea până când afurisiţii ăia
din Gărzile Verzi au sărit pe mine şi m-au târât de-acolo şi m-au încuiat într-o cameră. Fără nici un
avertisment, Mac! Pur şi simplu înconjuraseră baza. Trebuie c-au avut ajutor serios din interior.
Trebuie să fie aşa. Ticăloşii ăia care m-au înşfăcat erau isterizaţi cu toţii. Strigau că eram CIA,
american. Au ţinut-o întruna cu asta, dar erau mai preocupaţi de ocuparea bazei decât de mine. La
intersecţie ia-o la stânga, Mac. De-acum nu mai e departe.
McIver conduse neliniştit. Era o zonă cu clădiri vechi şi trecătorii se holbau după ei.
- Poate c-o să reuşim să-i ducem. Să pretindem că HBC a fost furat de la Doshan Tappeh de
cineva necunoscut. Poate că n-o să se ţină după acte pân' la Isfahan.
- Şi-atunci de ce l-au luat pe Duke Starke?
- Din obişnuinţă. McIver oftă adânc.
- Ştiu că-i cu bătaie lungă, dar s-ar putea să funcţioneze. Poate că "americanul de la CIA" o
să vă fie de ajutor şi o să pună capăt chestiei ăsteia. Lasă-ţi mustaţă sau barbă, cine ştie!
Lochart scutură din cap.
- Asta n-ajută. Sunt pe prima aprobare. Amândoi suntem, aici e buba.
- Când ai decolat de la Doshan Tappeh cine te-a văzut?
Lochart se gând i o clipă:
- Nimeni. Cred că Nogger a supravegheat alimentarea cu o zi înainte. El ...
- Aşa-i, îmi amintesc acum. Înjura, zicea că îi dădeam prea mult de lucru când era tinerica
asta, Paula, în oraş. Da' pe-acolo era cineva din personalul iranian, santinele? Ai plătit bacşiş cuiva?
- Nu, nu era nimeni.
Lochart îşi miji ochii, privind pe fereastra laterală. Se înfierbântă puţin şi arătă cu degetul.
- Acolo e curba, nu mai e departe!
McIver se strecură încet pe străduţa îngustă unde abia aveau loc să treacă două maşini. De
ambele părţi, zăpada troienise până sus zidurile. Uşi şi arcade de fiecare parte. McIver nu mai
fusese până atunci acolo şi era surprins că Bakravan, atât de bogat, trăia într-o zonă atât de săracă.
A fost foarte bogat, îşi reaminti cu un fior involuntar şi-acum e foarte mort pentru crime împotriva
statului. Şi ce ar fi putut constitui o crimă împotriva statului? Din nou se cutremură.
- Aia-i uşa, acolo pe stânga!
Se opriră lângă un troian de zăpadă acoperit de resturi. Fixată în peretele înalt, acoperit cu
mucegai igrasios, se întrezărea o uşă nedefinită. Era ferecată cu benzi de fier, iar fierul era ruginit.
- Hai înăuntru, Mac.
- Am s-aştept câteva clipe şi dacă totul e-n regulă, am să plec. Sunt turtit.
E-o singură soluţie, se gândea McIver şi-ntinse mâna, oprindu-l pe Lochart.
- Tom, avem permisiunea să scoatem de-aici trei 212. Tu iei unul, mâine. La dracu' cu
Zagros. Jean-Luc se descurcă acolo. Nu ştiu ce-i cu Şeherezada, dacă or s-o lase să plece sau nu, dar
ar fi bine s-o ştergi de-aici cât mai repede. E singurul lucru de făcut. Pleacă repede, cât mai poţi! Pe
ea o s-o urcăm în primul avion...
- Şi tu? Cum rămâne... Cu tine cum rămâne, Mac?
- Cu mine? N-ai de ce să-ţi faci griji. Tu şterge-o de-aici. Dac-or s-o lase pe ea să plece, ia-o
şi pe ea! Jean-Luc se poate descurca la Zagros. Oricum, se pare c-o să trebuiască să-nchidem şiacolo.
E-n regulă?
Lochart îl privi lung.
- O să mă gândesc la asta, Mac. Dar mulţumesc. Ieşi.
- O să mă-ntorc imediat ce se crapă de ziuă. Nu-l lăsa pe Jean-Luc să plece fără mine. Putem
să hotărâm atunci. Okay!
- Da.
McIver îşi urmări prietenul lovind în uşă cu ciocănelul demodat. Sunetul era puternic.
Amândoi bărbaţii aşteptară - Lochart ameţit de îngrijorare, pregătindu-se pentru întâlnirea cu
familia, lacrimile, saluturile de bun-venit şi întrebările, trebuind să fie politicos, când ceea ce-şi
dorea era să o ducă în camerele lor şi să o îmbrăţişeze şi să şteargă amintirea coşmarului. Aşteptă în
faţa uşii, apoi bătu din nou, mai tare. Aşteptă.
330