James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Lochart era aproape înnebunit de grijă. Dacă tatăl ei fusese găsit vinovat, o să sufere şi
familia? Toată lumea? Stai o clipă, totul confiscat... cu excepţia casei familiale, nu scria aşa pe
hârtie? Trebuie să fie acolo... Christoase, asta-i la kilometri depărtare şi n-am nici o maşină...
Încerca să-şi pună mintea în mişcare.
- Ai spus că n-a fost nimic atins încă. Vrei să spui că în curând o să fie atins?
- Un om înţelept îşi protejează bunurile. Ar fi foarte înţelept să pui ia adăpost ceea ce-i al
domniei tale. Tot ce-i al lui Bakravan rămâne aici, dar bunurile domniei tale, nu. Sigur că poţi să le
iei. Nu suntem hoţi.
- Şi lucrurile soţiei mele?
- Şi ale ei, desigur. Lucrurile personale. Ţi-am spus că nu suntem hoţi.
- Cât... cât timp am?
- Până mâine, la cinci după-amiază.
- Nu-i de-ajuns timp, poate încă o zi?
- Până la cinci după-amiază. Vrei să mănânci ceva?
- Nu, nu, mulţumesc!
- Atunci, la revedere, aga, dar mai întâi, te rog, dă-mi cheile.
Lochart roşi în ciuda hotărârii sale. Le scoase şi i le tinse celuilalt bărbat de lângă el.
- Ai spus VIP. Ce VIP?
- VIP, aga. Locul ăsta a aparţinut unui duşman al statului, acum este proprietatea statului,
spre folosinţa oricui vrea acesta. Iartă-mă, dar sigur că-nţelegi.
Lochart îşi plimbă privirile de la el la celălalt bărbat din nou la el. Oboseala şi neputinţa îl
striveau.
- Eu... ăăă... Înainte de-a pleca aş vrea să mă schimb să mă bărbieresc. Okay?
- După o pauză, Teymour spuse:
- Da. Hassan, du-te cu el!
Lochart ieşi urmat de Hassan, urându-l pe acel bărbat şi pe ceilalţi şi tot ce se-ntâmpla.
Trecu prin coridor către camera sa. Nimic nu fusese atins, deşi toate dulapurile şi sertarele erau
deschise şi persista un miros de fum de ţigară, dar nici un semn de plecare grăbită sau violenţă.
Patul fusese folosit.
Adună-te şi fă un plan. Nu pot! E-n regulă. Atunci bărbiereşte-te şi fă un duş şi schimbă-te şi
du-te la Mac. Nu-i prea departe, poţi să mergi pe jos până acolo şi el o să te ajute. O să-ţi
împrumute bani şi o maşină şi-ai s-o găseşti la casa familiei şi nu te gândi la Jared. Pur şi simplu nu
te gândi!
Lângă Universitate, ora 8,10 seara. Rakoczy mută opaiţul mai aproape de vraful de hârtii,
agende, dosare şi documente pe care le furase din seiful de la etaj al Ambasadei Americane,
continuând să le sorteze. Era singur într-o cămăruţă închiriată, una din multele încăperi ca nişte
vizuini, cele mai multe pentru studenţi, închiriată pentru el de Farmad, studentul lider tudeh ucis în
noaptea încăierării.
Încăperea cu o singură ferestruică era murdară, neîncălzită, mobilată doar cu un pat, un
scaun şi o masă şubredă.
Geamurile erau crăpate şi pe jumătate acoperite cu carton.
Râse tare. Atât de mult obţinut la un preţ atât de mic! Fusese un plan foarte bun. Încăierarea
ca să ne-acopere, perfect aranjată în afara porţilor ambasadei, studenţii, apoi pe neaşteptate focurile
de armă de pe acoperişurile de peste drum, stârnind panică, porţile smulse uşor şi alergând în curte,
singura noastră piedică infanteriştii marini înarmaţi cu puşti şi chiar şi ei cu ordin de-a nu trage,
exact timpul necesar până ce sprijinitorii lui Khomeini să poată ajunge pentru a potoli încăierarea,
ucigându-ne sau luându-ne prizonieri. Acoperit de infernul de-afară, alergând prin spatele clădirii,
spărgând uşa secundară, apoi în sus pe scări, singur, în timp ce oamenii mei de afară creau alte
diversiuni, trăgând în aer, strigând, atenţi să nu ucidă pe nimeni, dar făcând cât mai mult zgomot;
ţinând un palier şi următorul, apoi alergând zgomot şi strigând la americani.
Atacul fusese atât de neaşteptat și
ei nu erau înarmaţi şi cu grijă împinşi spre panică.
Ibrahim Kiabi şi ceilalţi m-au așteptat afară în muţenie perfectă, cu fiecare obiectiv atins.
Pe Allah ș i pe Profetul Său! spuse el involuntar, o mulţumire îl cuprindea, fără să bage în
seamă ce spusese.
322