James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Bătrânica mea, cu siguranţă că-i cea mai bună curieră din câte-am putea avea - dac-avem
într-adevăr nevoie de una. Are dreptate. E mult prea primejdios să scrii într-o scrisoare: "Andy,
singura cale pentru a ieşi din rahatul ăsta e să vedem dacă putem născoci un plan ca să luăm de aici
toate aparatele noastre şi piesele de schimb care sunt în prezent sub înregistrare iraniană şi, tehnic,
proprietatea unei companii iraniene numită IHC".
Christoase, ăsta-i jaf cu premeditare! Soluţia nu este plecarea. Trebuie să rămânem aici şi să
muncim şi să ne luăm banii când s-or deschide băncile. Trebuie să-i fac cumva pe parteneri să ne
ajute, sau poate ministrul ăsta ar putea să ne dea o mână de ajutor. Dac-o să o facă, oricât ar costa,
am putea s-aşteptăm să treacă furtuna. Guvernul trebuie să aibă pe cineva care să-i ajute să-şi pună
producţia la punct. Lor le trebuie elicoptere şi nouă ne trebuie banii noştri.
Ridică privirile când uşa se deschise şi un funcţionar făcu semn unuia dintre ceilalţi să intre
în birou, chemându-l pe nume. Nu părea să existe vreo logică în felul în care erai chemat. Chiar şi
pe vremea Şahului nu era niciodată "primul sosit, primul servit". Întotdeauna funcţionaseră doar
influenţa şi banii.
Talbot, de la Ambasada Britanică, fusese cel care aranjase întâlnirea cu adjunctul primului
ministru şi-i aduse o scrisoare de recomandare.
- Iartă-mă, bătrâne, nici eu nu pot să ajung la primul ministru, dar adjunctul lui, Antazam, e
stofă bună. Vorbeşte bine engleza. Nu e unul dintre revoluţionarii ăia suciţi. O să te rezolve el.
McIver se întorsese de la aeroport chiar înainte de prânz şi parcase cât de aproape putuse de
birourile guvernamentale. Când îşi prezentase scrisoarea - în engleză şi farsi - santinelei de la uşa
principală, la vremea potrivită, îl trimisese cu o altă santinelă în josul străzii, la o altă clădire, unde
urmaseră o mulţime de întrebări, şi de acolo în jos, pe altă stradă,- la această clădire, apoi din nou în
birou până când sosise aici, cu o oră întârziere şi fierbând de furie.
- A, nu vă faceţi griji, aga, aveţi destul timp! spusese amabil funcţionarul care-l primise, spre
uşurarea lui, în engleză bună şi-i dăduse înapoi plicul conţinând scrisoarea. Acesta-i biroul care
trebuie. Vă rog intraţi pe a aceea şi luaţi un loc în anticameră. Ministrul Kia o să primească deîndată
ce va putea.
- "Nu vreau să-l văd pe el!" fusese gata-gata să izbucnească.
- Întâlnirea mea e cu primul ministru adjunct Antazam!
- Ah, ministrul adjunct Antazam? Da, aga, dar nu mai e în guvernul primului ministru
Bazargan. Insha'Allah! Spusese tânărul cu voce plăcută. Ministrul Kia se ocupă de toate, şi de... ei,
străini, finanţe şi avioane.
- Dar trebuie să insist...
McIver se întrerupsese, căci numele îi sună cunoscut ș i-şi aminti ce-i spusese Talbot şi cum
partenerii IHC rămaşi în ţară implantaseră pe acest om în Consiliul de Conducere cu o subvenţie
uriaşă şi nici un fel de garanţie de ajutor.
- Aga ministru Ali Kia?
- Da, aga. Ministrul Ali Kia o să vă primească imediat ce va putea.
Funcţionarul era un tânăr simpatic, bine îmbrăcat în costum, cămaşă albă şi cravată albastră,
exact ca pe vremuri.
McIver avusese intuiţia să includă în plic, alături de scrisoare, un peşcheş de cinci mii de
riali, exact ca pe vremuri. Banii dispăruseră. Poate că lucrurile revin într-adevăr la normal, îşi
zisese. Întrase în cealaltă cameră ș i îşi trăsese un scaun într-un colţ, începând să aştepte. În buzunar
mai avea un alt teanc de riali şi se întreba dacă ar fi trebuit să umple plicul cu cantitatea potrivită.
De ce nu? se gândi. Suntem în Iran, oficialii neînsemnaţi primesc sume neînsemnate, oficialii suspuşi
sume mai mari - scuze, peşcheş. Asigurându-se că nu-l observă nimeni, puse în plic câteva
bancnote de valoare mare, apoi mai adăugă câteva, ca să fie sigur. Poate că amărâtul ăsta ar putea
chiar să ne ajute. Partenerii aveau toată Curtea în palmă. Poate c-au făcut acelaşi lucru cu Bazargan.
Din timp în timp, prin anticameră treceau grăbiţi în celălalt birou funcţionari preocupaţi,
plini de importanţă, cu hârtii în mâini. Din când în când, unul dintre oamenii care aşteptau era
politicos chemat înăuntru. Fără excepţie, stăteau acolo doar câteva minute şi ieşeau încruntaţi sau
roşii la faţă, furioşi şi evident cu mâinile goale. Cei care încă mai aşteptau se simţeau din ce în ce
mai neliniştiţi. Timpul trecea foarte încet.
- Aga McIver!
317