James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

samovare. Azadeh îşi aranja părul în faț a uneia dintre oglinzi. Costumul ei de schi era elegant şi
modern - Abdullah Han nu ceruse niciodată vreuneia dintre fiicele sau soţiile lui, sau femeilor casei,
să poarte chador şi nici nu aproba ideea. Atunci de ce purta Najoud unul astăzi? se întrebă, simţind
că devine din ce în ce mai neliniştită. Un servitor aduse ceai. Aşteptară o jumătate de oră, apoi un
alt străjer sosi şi-i vorbi. Ea răsuflă adânc.
- Nogger, tu trebuie s-aştepţi aici, spuse. Erikki, tu şi cu mine trebuie să-l însoţim pe paznic.
Erikki o urmă încordat, dar încrezător că pacea armată pe care o stabilise cu Abdullah Han
avea să se menţină. Atingerea pumnalului îl liniştea. Straja deschise o uşă de la capătul coridorului
şi le făcu semn să înainteze.
Abdullah Han stătea pe covor, sprijinit de nişte perne, cu faţa către uşă şi străjile în spatele
lui, în încăperea bogată, victoriană şi oficială - într-o oarecare măsură degradată şi murdară. Cei doi
bărbaţi pe care-i văzuse pe trepte erau aşezaţi cu picioarele încrucişate lângă el. Unul era european,
un bărbat voinic ce se ţinea foarte bine la cei şaizeci de ani ai săi, cu umeri laţi şi ochi asiatici,
aşezaţi pe o faţă prietenoasă. Celălalt era mai tânăr, trecut de treizeci de ani, cu trăsături asiatice şi
culoarea pielii gălbuie. Amândoi purtau îmbrăcăminte groasă de iarnă. Erikki deveni şi mai precaut
şi rămase în aşteptare lângă uşă, în timp ce Azadeh se apropie de tatăl ei şi îngenunche înaintea lui,
sărutându-i mâinile dolofane, pline de giuvaieruri, şi binecuvântându-1. Impasibil, hanul îi făcu
semn să se dea deoparte, păstrând privirea ochilor negri, întunecaţi, aţintită asupra lui Erikki, care îl
salută politicos de la uşă, dar rămase pe loc. Ascunzându-şi ruşinea şi teama, Azadeh înghenunche
din nou pe covor cu faţa către el. Erikki zări amândoi străinii aruncând priviri iuţi, apreciative, către
ea şi temperamentul lui se încinse cu un grad. Tăcerea se adânci.
Lângă Han se afla o tavă cu halva, cuburi mici din acea delicatesă turcească, îndulcită cu
multă miere, pe care el o adora şi din care înghiţi câteva, aruncând sclipiri din inelele degetelor.
- Aşa, deci, spuse aspru. Se pare ca ucizi la întâmplare, ca un câine turbat.
Ochii lui Erikki se îngustară, dar nu spuse nimic.
- Ei?
- Dacă ucid, nu o fac ca un câine turbat. Pe cine se zice c-am ucis?
- Pe un bătrân dintr-o adunare la marginea Qazvinului, cu o lovitură de umăr; i-ai zdrobit
pieptul. Sunt martori. După aceea, trei bărbaţi într-o maşină şi unul afară. Acesta era unul dintre
importanţii luptători pentru libertate. Şi aici sunt martori. Mai departe, pe drum, cinci morţi şi mulţi
răniţi, rămaşi în urma fugii tale cu un elicopter - alţi martori.
Tăcere. Azadeh nu se clintise, deşi sângele îi fugise din obraji.
- Ei bine, dacă sunt martori, atunci trebuie să ştiţi, de asemenea, că încercam să ajungem la
Teheran în linişte, eram neînarmaţi, am fost agresaţi de gloată şi dacă n-ar fi fost Charlie Petikin şi
Rakoczy, poate ...
Erikki se opri o clipă, băgând de seamă schimbul brusc de priviri între cei doi străini, apoi,
şi mai prudent, continuă: am fi probabil morţi. Eram neînarmaţi. Rakoczy avea armă, şi ceilalţi au
tras primii asupra noastră.
Abduliah Han observase şi el schimbarea în atitudinea bărbaţilor de lângă el. Gânditor, îl
privi pe Erikki.
- Rakoczy, acelaşi care ţi-a atacat baza împreună cu mullahul marxist-islamic şi cu oamenii
lui? Mahomedanul sovietic?
- Da.
Erikki se întoarse către cei doi străini, străpungându-i cu privirea.
- Agentul KGB care pretindea că vine din Georgia, de la Tbilisi.
Abdullah Han zâmbi subţire.
- KGB? De unde ştii asta?
- Am văzut destui ca să ştiu.
- Aparatul este în bună regulă, deja verificat la sol de mecanicii tăi, iar Iran Timber te-a
detaşat aici pentru... pentru mine.
- Ca să fac ce?
- Ca să zbori, spuse omul nervos. Stai prost cu auzul?
- Nu, dar se pare că tu stai!
302