James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Mac are dreptate, insistase Azadeh. Du-te la Al Shargaz. Lasă-l pe Nogger sa mă ducă la
Tabriz şi să m-aducă înapoi, ca să prind următorul zbor. O să vin la tine la Al Shargaz, orice-ar zice
tata.
- Te duc acasă şi te-aduc înapoi, spusese. Gata! Decolaseră de la Doshan Tappeh imediat
după răsăritul soarelui. Baza era aproape goală, multe dintre clădiri şi hangare acum doar nişte
cochilii arse, avioane ale Forţelor Aeriene Iraniene transformate în epave, camioane şi un tanc cu
emblema Nemuritorilor pe o latură, distrus de foc. Nimeni nu curăţa resturile dezastrului. Nu erau
santinele. Feluriţi inşi cărau cu ei tot ce putea arde. Era încă dificil de găsit de vânzare ulei de
iluminat sau alimente, dar în fiecare zi şi în fiecare noapte aveau loc nenumărate ciocniri între
Gărzile Verzi și
cei de stânga.
Hangarul S-G şi atelierul de reparaţii n-aveau nici o stricăciune. În pereţi erau o mulţime de
găuri de gloanţe dar nu fusese furat încă nimic şi mai funcţiona, mai mult sau mai puţin, cu câţiva
mecanici şi funcţionari, încercând să-şi desfăşoare activitatea normal. Magnetul îl constituise
achitarea unei părţi din salariile restante, din banii pe care McIver îi storsese de la Valik şi ceilalţi
parteneri. Îi dăduse ceva numerar şi lui Erikki, ca sa plătească echipa de la Tabriz Unu.
- Ţine-mi pumnii, Erikki. Astăzi am întâlnire la minister ca să rezolv problema finanţărilor
şi banilor care ni se datorează, îi spusese chiar înainte de a decola, şi ca să reînnoim toate licenţele
expirate. Talbot, de la ambasadă, a fixat întâlnirea. Crede că sunt şanse destul de mari ca Bazargan
şi Khomeini să preia controlul şi să-i dezarmeze pe cei de stânga. Trebuie pur şi simplu să ţinem
bine tot ce-i al nostru şi să nu ne pierdem cu firea.
Uşor pentru el, se gândi Erikki.
Trecură peste creastă. Aplecă aparatul şi coborî iute.
- Acolo-i baza!
Amândoi piloţii îşi încordară atenţia. Mâneca de vânt era singurul lucru care se mişca. Nici
un mijloc de transport nu se vedea parcat pe undeva. Nici un firicel de fum de la nici una dintre
cabane.
- Ar trebui să fie fum.
Făcu un ocol strâns la 200 de metri înălţime. Nu ieşi nimeni să-i întâmpine.
- O să m-apropii mai mult.
Se rotiră iute şi se depărtară. Tot nu mişcă nimic, aşa că se-ntoarseră înapoi la trei sute de
metri. Erikki se gândi un moment.
- Azadeh, aş putea ateriza în curtea palatului, în afara zidurilor.
Azadeh scutură imediat din cap.
- Nu, Erikki, ştii cât de nervoase sunt santinelele şi cât de sensibil este el când soseşte cineva
nechemat.
- Dar noi am fost chemaţi! Cel puţin tu. Ni s-a poruncit, ăsta e cuvântul adevărat. Am putea
să mergem până acolo, sa ne rotim, să aruncăm o privire şi, dacă pare în regulă, putem ateriza.
- Am putea ateriza la o oarecare distanţă şi apoi pe jos...
- Nu mergem pe jos. Nu fără arme la noi!
Nu fusese în stare să facă rost de vreuna din Teheran. Fiecare afurisit de huligan are oricât
de multe vrea, îşi zise iritat. Trebuie să fac rost de una, nu mă mai simt în siguranţă.
- Mergem, ne uităm şi după asta o să hotărăsc. Comută pe frecvenţa turnului de la Tabriz şi
chemă.
Nici un răspuns. Chemă din nou, apoi aplecă aparatul pe o parte şi se îndreptă către oraş.
Trecând peste satul Abu Mard, arătă în jos cu degetul şi Azadeh văzu mica şcoală unde ea îşi
petrecuse atât de multe ore fericite, poienile din apropiere şi acolo, chiar lângă pârâu, era locul
unde-l văzuse pentru prima dată pe Erikki, zugrăvindu-l în închipuire ca pe un gigant al pădurii şi
se-ndrăgostise, miracol al miracolului, ca să fie salvată de el dintr-o viaţă de chin.
Întinse mâna prin ferestruică şi îl atinse.
- Ţi-e bine? E destul de cald?
Îi zâmbi.
- O, da, Erikki! Satul ne-a purtat noroc, nu-i aşa?
Îşi păstră mâna pe umărul lui. Atingerea le făcu plăcere amândorura.
299