James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

am ridicat oamenii şi am şters-o. Abia am avut vreme să schimb o vorbă cu McIver - era înconjurat
de o mulţime de revoluţionari cu degetul pe trăgaci şi un mullah ciudat, sau doi - dar părea în
regulă. Pettikin, Nogger şi ceilalţi păreau cu toţii okay. Sunt lăsat la Al Shargaz pentru cel puţin o
săptămână, ca să fac naveta până aici, cum s-o putea.
Al Shargaz nu era departe de Dubai, unde S-G avea cartierul general din acea parte a
Golfului.
- Avem permisiunea de la ATC Teheran să aducem piese de schimb şi echipaje care să se
potrivească la număr cu cele pe care intenţionăm să le scoatem. Pare că au de gând să ne ţină mai
mult sau mai puţin la paritate şi cu toată puterea de lucru. Avem zboruri programate sâmbăta şi
miercurea.
Se opri să-şi tragă sufletul.
- Mac zice să-mi găseşti vreo scuză ca să trec pe-aici din timp în timp. Trebuie să fiu un fel
de curier între el şi Andrew Gavallan până se revine la normal.
- Ai grijă! spuse Starke şi îi acoperi gura cu palma, zărindu-l pe Zataki că aruncă o privire în
sus, către avion.
Îl urmărise inspectând pasagerii şi documentele lor, apoi îl văzu făcându-i un semn şi coborî
scările.
- Da, Excelenţă.
- Acest om nu are viză de ieşire.
Omul era Roberts, unul dintre sondorii de vârstă mijlocie, cu multa experienţa. Îngrijorarea
îi marcase obrazul deja plin de riduri.
- Am spus că n-am putut să fac rost de vreuna, căpitane Starke! N-am putut să facem rost de
viză. Birourile de emigrare sunt încă închise. La Teheran n-a fost nici o problemă.
Starke aruncă o privire peste document. Expirase doar de patru zile.
- Poate de data asta aţi putea să îl lăsaţi, Excelenţă! E adevărat că nu există viză...
- Nu pleacă. Rămâne. Roberts se albi.
- Dar Teheranul mi-a dat drumul şi trebuie să fiu la Londra...
Zataki îl înşfacă de pufoaica şi îl împinse din rând, trântindu-l la pământ. Roberts ţâşni
înfuriat în picioare.
- Pentru Dumnezeu, am aprobare...
Se opri. Unul dintre membrii Gărzilor Verzi îşi pusese carabina în pieptul lui şi altul se afla
în spatele lui, amândoi pregătiţi să apese pe trăgaci. Starke interveni:
- Aşteaptă în jeep, Roberts. La dracu', aşteaptă lângă jeep!
Unul dintre revoluţionari îi făcu brânci brutal către maşină, în timp ce Starke încerca să îşi
ascundă propria îngrijorare: John Tyrer şi Manuela nu aveau nici ei vize de ieşire valabile.
- Nu există vize, nu pleacă! repetă Zataki veninos şi luă documentele următorului om.
Genny, care venea la rând, era foarte înspăimântată, urându-l pe Zataki şi violenţa şi mirosul
de frică ce-o înconjura, necăjită din pricina lui Roberts care trebuia să se întoarcă în Anglia, căci
unul dintre copiii săi era foarte bolnav, suspect de poliomielită, iar poşta, telefoanele şi telexul
puteau fi folosite doar sporadic. Îl urmări pe acesta trecând încet peste hârtiile pilotului de lângă ea.
Căcăcios împuţit gândi ea. Trebuie s-ajung în avion, trebuie! O, cât de mult aş vrea să fi plecat cu
toţii!
Sărmanul Duncan. Pur şi simplu n-o să se-ngrijească de el, n-o să aibă grijă să mănânce ca
lumea şi sigur o să facă iar o criză de ulcer.
- Viza mea de ieşire e expirată, spuse ea încercând să pară timidă, lăsând să i se vadă câteva
lacrimi în colţurile ochilor.
- Şi a mea! spuse Manuela cu o voce mică. Zataki se uită la ele. Ezită.
- Femeile nu sunt responsabile. Numai bărbaţii. Voi, femeile, puteţi pleca. De data asta.
Urcaţi la bord!
- Domnul Roberts poate să vină şi el? întrebă Genny, arătând către mecanic.
- Urcaţi la bord! strigă Zataki cu sângele urcat în obraji, cuprins de una din bruştele furii
maniacale.
Cele două femei zburară în sus pe scări, toată lumea cuprinsă într-o clipă de panică, şi chiar
propriii săi oameni din Gărzile Verzi se foiră nervoşi.
289