James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Îl îngână ca un ecou, încercând să-şi ascundă teama, înspăimântată de ce s-ar putea întâmpla
cu ei când bărbatul ei va obţine martiriul pe care-l căuta atât de neobosit, dorind din adâncul inimii
să poată striga din vârful minaretului că era prea greu de îndurat acest sacrificiu pe care îl cerea
Allah, ei şi copiilor ei. Şapte ani de căsătorie şi trei copii în viaţă şi patru morţi şi cumplita sărăcie a
tuturor acestor ani, un contrast atât de mare cu traiul de dinainte, în familia ei, care avea o tarabă de
măcelar în bazar - întotdeauna mâncare îndeajuns şi râsete, şi putinţa de-a ieşi afară fără chador,
petreceri la iarbă verde şi chiar mergeau la cinema, toate astea adânciseră cute pe faţa ei odată
atrăgătoare.
Voia lui Allah, dar nu-i cinstit, nu-i cinstit! O să murim de foame! Cine-o să vrea să ţină
familia unui mullah mort?
Cel mai mare fiu al lor, Ali, un băieţel de şase ani - stătea pe vine lângă uşa colibei cu o
singură încăpere, aflată lângă moschee, urmărind cu atenţie fiecare mişcare a tatălui său. Cei doi
fraţi mai mici, de trei şi de doi ani, dormeau pe salteaua de paie aşezată direct pe podeaua de
pământ, înfăşuraţi într-o veche pătură militară, ghemuiţi unul în celălalt ca nişte pisoi.
În încăpere se afla o masă grosolană de lemn şi două bănci, câteva oale şi crătiţi, o saltea
mare şi una mai mică pe covoare vechi, un opaiţ pentru iluminat. Un robinet care câteodată
funcţiona, lăsând să curgă apa. Rigola de afară servea la spălat şi la aruncatul gunoiului. Nimic nu
împodobea pereţii văruiţi în alb, de pământ uscat. Muşte şi alte insecte şi într-o nişă, cu faţa spre
Mecca, un Coran foarte uzat.
Abia se crăpase de ziuă. Era rece şi cerul înnorat. Hussain făcuse deja chemarea pentru
rugăciunea de dimineaţă în moschee şi ştersese murdăria de pe armă, ungând-o cu grijă, curăţindu-i
ţeava de pulberea arsă, şi umpluse încărcătorul.
Acum e gata, ca întotdeauna, îşi zise mulţumit. Era pregătit să împlinească şi mai departe
lucrarea lui Allah şi era destulă treabă pentru o astfel de armă: AK 47, mult mai bună decât M14,
mai simplă, mai robustă şi la fel de precisă la distanţă mică. Nătărăii americani, nătărăi ca
întotdeauna, să facă o armă de infanterie complicată şi precisă la o mie de metri, când cea mai mare
parte a luptelor se duceau la distanţă de trei sute de metri şi puteai să târăşti în noroi un AK 47 toată
ziua şi tot era în stare să facă ceea ce se aştepta de la el: să ucidă. Moarte duşmanilor lui Allah!
Deja avuseseră loc ciocniri între Gărzile Verzi şi islamicii marxişti şi alţi simpatizanţi de
stânga, în Kowiss şi la Gach Saran, un oraş în apropiere, spre nord-vest, cu o rafinărie de petrol.
Ieri, după asfinţit, condusese Gărzile Verzi împotriva uneia dintre casele conspirative Tudeh,
întâlnirea fiind trădată de unul dintre membri în schimbul speranţei de iertare. Nu fusese iertat
câtuşi de puţin. Bătălia fusese bruscă, scurtă şi sângeroasă. Fuseseră ucişi unsprezece oameni şi el
spera că printre ei se afla unul dintre lideri. Până atunci, cei din tudeh nu ieşiseră încă în stradă în
forţă, dar o demonstraţie numeroasă fusese organizată de ei pentru mâine după-amiază, în sprijinul
demonstraţiei tudeh din Teheran,
Chiar dacă Khomeini avertizase în mod deosebit împotriva ei. Confruntările erau deja
plănuite, amândouă părţile ştiau. Vor muri mulţi, îşi zise întunecat. Moarte duşmanilor Islamului!
- Uite, spuse femeia, dându-i nectarul fierbinte, dulce ș i negru, singurul lux pe care şi-l
îngăduia, cu excepţia vinerilor sfinte, a unor zile anume şi întreaga lună sfântă a Ramadanului, în
timpul căreia renunţa bucuros la cafea.
- Mulţumesc, Fatima, spuse politicos.
Când fusese numit mullah, părinţii săi îi găsiseră nevastă, iar mentorul său, ayatolahul
Isfahani îi spusese să se căsătorească, aşa că el se supusese.
Bău cafeaua bucurându-se de ea şi-i înapoie ceaşca. Căsătoria nu-l abătuse de la calea sa,
deşi din timp în timp îi făcea plăcere să doarmă alături de ea, să-i simtă în frigul iernii pulpele
groase şi fierbinţi, câteodată întorcând-o spre el, împreunându-se, apoi adormind din nou, dar
niciodată cu adevărat liniştit.
Am să fiu liniştit doar în Paradis. Numai atunci, îşi zise, înfierbântându-se din nou,
simţindu-se atât de aproape de ţel. Mulţumesc lui Allah că am primit numele după imamul Hussain,
martirul martirilor, al doilea fiu al imamului Ali, Marele Martir de acum treizeci de secole, în
bătălia din Karbala. N-o să-l uităm niciodată! Se înfierbântă şi mai mult, uşurat acum de durerile
Ashurei, cea de-a zecea zi a Muharramului, trecută de câteva săptămâni, aniversarea acelui martiraj,
cea mai sfântă zi şiită, o zi a plângerii. Spatele încă mai purta urme. În ziua aceea fusese din nou în
284