James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Mac, vrei să-i trimiţi lui Liz răspunsul din partea mea: "Plec la Al Shargaz acum şi
telefonez la sosire. Trimite-i un telex lui Thurston şi întreabă-l ce clauză oferă dacă dublez numărul
elicopterelor X63 care sunt acum pe comandă".
- Ei?!
- Ei bine, nu costă nimic să întreb. IH o să afle sigur de problemele noastre de-aici şi n-am
de gând să las scârnăviile alea să ne-arate cu degetul - mai bine să-i descumpănim. În orice caz, am
putea folosi două X63 aici ca să asigurăm toate contractele Guerney - dacă se schimbă lucrurile.
Termină telexul cu: "Pe curând ."
- Okay!
Gavallan se aşeză înapoi în fotoliul pliant şi-şi lăsă gândurile să rătăcească, adunându-şi
puterile. Trebuie să fiu foarte puternic şi foarte isteţ. Întâmplarea asta poate să mă îngroape pe mine
şi S-G şi să-i dea lui Linbar tot ceea ce-i trebuie - asta şi Iranul la un loc. Da, şi a fost o prostie să îţi
pierzi firea aşa. Ai avea nevoie de copacul mânios al lui Kathy... Ah, Kathy, Kathy!
Copacul mânios era un vechi obicei al clanului. Un pom anume, ales de bătrânul clanului,
undeva în apropiere şi la care te puteai duce singur când Aghiuţă - cum zicea Mama Dunross
bunica lui Kathy - când te-apucă Aghiuţă acolo poţi să sudui şi să spumegi şi să te mânii şi să
blestemi până când nu-ţi mai rămân blesteme şi-atunci întotdeauna o să fie pace în casă şi niciodată
n-o să simţi nevoia să-ţi sudui bărbatul sau nevasta sau iubitul sau copiii. Aye, un copăcel, pentru că
un copac poate să îndure toate blestemele, chiar şi pe cele născocite de însuşi Aghiuţă.
Prima dată când se slujise de copacul mânios al lui Kathy fusese în Hong Kong. În grădina
Casei celei Mari - reşedinţa taipanilor Casei Struan - era un jacaranda. Pe atunci taipan era Ian,
fratele lui Kathy. Ştia data exact: era miercuri, 21 august 1963, în noaptea în care ea îi spusese.
Sărmana Kathy, Kathy a mea! încă o mai iubesc. Kathy cea născută sub o stea nenorocoasă,
pierzându-şi capul după unul dintre Aleşi - John Selkirk, locotenent aviator în RAF, decorat -
căsătorită imediat la optsprezece ani neînpliniţi, văduvă nici trei luni mai târziu, el doborât din
înălţimi ca o torţă şi dispărut; ani împuţiţi de război şi alte suferinţe, doi fraţi dragi ucişi în luptă,
unul din ei geamănul tău; întâlnirea din Hong Kong în '46, îndrăgostit la prima vedere de tine,
sperând din toată inima să pot să-ţi înlătur ghinionul. Ştiu că Melinda şi Scot au reuşit - au scos-o la
capăt minunat, grozav! Şi atunci, în 63, înainte de aniversarea celei de-a treizeci şi opta zi de
naştere, scleroza multiplă.
Întoarcerea acasă în Scoţia, cum Îţi doriseşi din totdeauna. Eu, ca să pun în practică planul
lui Ian, tu ca să-ţi recapeţi sănătatea. Dar partea asta n-a fost să fie. Te-am văzut murind. Zâmbetul
dulce cu care reuşeai să ascunzi infernul dinăuntru, atât de curajoasă şi blândă şi înţeleaptă şi
drăgăstoasă, dar pierzându-te bucată cu bucată; încet şi totuşi prea repede, inexorabil. În '68, într-un
scaun pe roţi, cu mintea încă asemeni unui cristal şi glasul limpede, restul o cochilie tremurătoare
scăpată de sub control. Apoi au urmat anii '70.
Crăciunul acela îl petreceau la castelul Avisyard. Şi-n a doua zi după Anul Nou, când
ceilalţi plecaseră şi Melinda şi Scot schiau în Elveţia, ea-i spusese:
- Andy, dragul meu, nu mai pot să îndur încă un an, încă o lună sau încă o zi.
- Da, răspunsese el simplu.
- Iartă-mă, dar o să am nevoie de ajutor. Trebuie să plec şi îmi pare atât de rău c-a durat atât
ele mult, dar acum trebuie să plec, Andy. Trebuie să o fac singură, dar am nevoie de ajutor. Da?!
- Da, draga mea!
Petrecuseră o zi şi o noapte vorbind. Vorbind despre lucrurile plăcute şi vremurile bune şi
ce ar trebui să facă el pentru Melinda şi Scot şi că ea dorea ca el să se căsătorească din nou şi-i
spusese cât de minunată fusese viaţa cu el şi râseseră şi unul şi celălalt şi lacrimile lui nu
izbucniseră decât mult mai târziu. Îi ţinuse mâna paralizată în care pusese somniferele şi-i sprijinise
capul tremurător de pieptul lui, ajutând-o şi dându-i un pahar cu apă şi puţin whisky pentru noroc şi
nu-i dăduse drumul până când tremuratul nu încetase. Doctorul spusese blând :
- N-o învinovăţesc! Dacă aş fi fost în locul ei, aş fi făcut-o cu ani în urmă. Sărmana doamnă!
Se dusese apoi la copacul mânios, dar fără să strige cuvinte, nimic. Doar lacrimi.
- Andy?
- Da, Kathy?
Gavallan ridică privirea. Genny şi McIver îl priveau din uşă.
276