James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Acesta era capătul liniei.
- Shiraz e locul unde e moscheea mea şi locul naşterii mele. Vino, o să stăm împreună.
Mullahul se aşeză pe cel mai apropiat loc, lângă un bătrân, puse unul dintre copii pe
genunchi şi arma între picioare, lăsându-i lui Lochart un colţ de scaun. Lochart se supuse fără
tragere de inimă, nevrând să stea lângă un mullah vorbăreţ şi curios, dar în acelaşi timp
recunoscător pentru un loc unde se putea aşeza.
Autobuzul se umplu repede. Oamenii se înghesuiau pe lângă ei, încercând să-şi facă loc sau
să ajungă şi mai departe, în spate.
- Ţara domniei tale, Canada, se învecinează cu Marele Satan, nu-i aşa?
- Canada şi America au graniţe comune, spuse Lochart, cu un gust amar în gură. Cea mai
mare parte a americanilor sunt din Poporul Cărţii.
- Ah, da, dar mulţi sunt evrei şi sionişti. Şi evreii şi sioniştii şi creştinii sunt împotriva
Islamului, duşmani ai Islamului şi deci împotriva lui Allah. Nu-i adevărat că evreii şi sioniştii
stăpânesc Marele Satan?
- Dacă vrei să spui America, nu, aga, nu e aşa!
- Dar dacă o spune imamul, atunci este aşa! Mullahul era foarte încrezător şi binevoitor şi
cită din Coran: "Căci Allah s-a mâniat pe ei şi se vor chinui de-a pururi". Apoi adăugă: Dacă
imamul...
În celălalt capăt al autobuzului se stârni agitaţie şi se întoarseră într-acolo. Zăriră pe unul
dintre iranieni smucindu-1 furios pe indianul cu turban de pe locul său, ca să-i ia locul. Indianul se
forţă să zâmbească şi rămase în picioare.
După obicei, primul care se aşeza avea dreptul să rămână pe loc, netulburat. Avalanşa de
glasuri se porni din nou şi apoi un alt bărbat dintre cei înghesuiţi pe culoar începu să blesteme cu
glas tare pe toţi străinii. Era îmbrăcat grosolan, înarmat şi stătea alături de cei doi japonezi, care se
înghesuiau pe o banchetă alături de un bătrân kurd zdrenţăros, şi-i ţintuia cu privirea.
- De ce necredincioşii străini stau jos în timp ce noi stăm în picioare? Cu ajutorul lui Allah,
nu mai suntem slugile necredincioşilor! spuse şi mai furios şi îi împunse cu degetul. Mişcaţi-vă!
Nici unul dintre japonezi nu se clinti. Unul dintre ei îşi scoase ochelarii şi îi zâmbi. Omul
şovăi şi fu gata să izbucnească, apoi se răzgândi, se întoarse şi răcni la şofer să se grăbească. Înainte
de a-şi pune ochelarii la loc pe nas, japonezul prinse privirea lui Lochart, mişcă uşor din cap şi-i
zâmbi.
Lochart zâmbi la rândul său. La Ahwaz, în timp ce se-nghesuiau cu toţii la autobuz, unul
dintre japonezi i se adresase într-o engleză acceptabilă:
- Urmaţi-ne, sir. La orele de vârf, în autobuzele şi trenurile din Tokio e mult mai rău.
Cu mare risipă de politeţuri, cei doi îşi croiră la iuţeală drum, ș i găsiră un loc, iar pentru ei
locuri la spatele autobuzului. În timpul opririi de la amiază pălăvrăgiseră puţin, istorisindu-i că erau
ingineri la Iran-Toda şi se întorceau din concediu.
- Ah, spuse vesel mullahul, văzând că şoferul se strecura înapoi pe locul său. Acum plecăm,
mulţumită lui Allah!
Şoferul porni autobuzul făcând multă tevatură şi acesta o porni, legănându-se, la drum.
Strigă:
- Următoarea staţie Bandar-e Delam - dac-o vrea Allah!
- Voia lui Allah!
Mullahul era foarte mulţumit. Îşi întoarse din nou atenţia către Lochart, strigând ca să
acopere zgomotul:
- Aga, ce spuneai despre Marele Satan?
Lochart ţinea ochii închişi, prefăcându-se că nu-l aude. Mullahul îl atinse.
- Ce spuneai, aga, despre Marele-Satan?
- Nu spuneam nimic, aga.
- Ce? Nu te-am auzit!
Lochart păstră o mască politicoasă, conştient de primejdia în care se afla, şi spuse mai tare:
- Nu spuneam nimic, aga. Drumul e foarte obositor, nu-i aşa?! închise din nou ochii. Cred cam
să dorm puţin.
263