James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

cartebunaonline.files.wordpress.com
from cartebunaonline.files.wordpress.com More from this publisher
20.06.2013 Views

Toţi ceilalţi încuviinţară din cap. - Facă-se voia lui Allah! Mullahul făcu semn către unul din paznici care îl ridică pe Paknouri din genunchi şi-l scoase afară, apoi se uită la Bakravan care se holba în urma prietenului său, îngrozit cât de repede, doar peste noapte, fusese distrus. - Acum, Bakravan. Tu... - L-am adus pe Ttirlak ăla, aşteaptă afară! interveni Yusuf, întrerupându-1. - Bun, zise mullahul, apoi îşi întoarse privirile către Bakravan şi Bakravan ştiu că e la fel de pierdut ca şi prietenul său Paknouri, era pierdut şi sentinţa avea să fie aceeaşi. Îș i auzea sângele bubuind în urechi. Văzu buzele mullahului mişcându-se, apoi se opriră şi toată lumea se uita la el. - Vă rog? întrebă pierdut. Eu... Îmi pare rău, n-am auzit ce-aţi spus. - Poţi să pleci. Deocamdată. Împlineşte poruncile lui Allah! Nerăbdător, mullahul aruncă o privire unuia dintre membrii Gărzilor Verzi, un bărbat înalt şi urât. - Ahmed, scoate-l afară! Apoi către Yusuf: - După Turlak, căpitanul de poliţie Mohammed Dezi, celula 917... Bakravan se simţi smucit de braţ, se întoarse şi ieşi afară. Pe coridor fu gata să cadă, dar Ahmed îl prinse şi, ciudat de blând , îl sprijini de perete. - Trage-ţi sufletul, Excelenţa. - Sunt liber să plec? - Sunt desigur la fel de surprins ca şi domnia ta, aga, spuse bărbatul. În faţa lui Allah şi-a Profetului, sunt la fel de surprins ca şi domnia ta. Eşti primul căruia i se dă drumul astăzi, martor sau acuzat. - Eu... aici... se găseşte aici apă? - Aci nu. Afară e din belşug. Ar fi mai bine să pleci. Ahmed îşi cobori vocea şi mai mult: - E mai bine să pleci, da? Sprijină-te de braţul meu. Recunoscător, Bakravan se agăţă de el, abia răsuflând. Porniră încet înapoi pe drumul pe care venise. Abia-i vedea pe ceilalţi - paznici, prizonieri sau martori. Pe coridorul care ducea către anticameră, Ahmed îşi făcu loc cu umerii spre o uşă laterală, afară în curtea dinspre vest. Plutonul de execuţie se afla acolo şi trei bărbaţi erau legaţi de stâlpi în faţa lui. Un stâlp era gol. Intestinele şi băşica lui Bakravan se goliră fără voia lui. - Grăbeşte-te, Ahmed! strigă nervos comandantul plutonului. - Voia lui Allah, spuse Ahmed. Îl târî voios pe Bakravan până la stâlpul liber, aflat lângă cel al lui Paknouri, care aiura pierdut în propriul său Iad. - Deci pân'la urmă tot n-ai scăpat! Aşa e drept. Am auzit cu toţii minciunile tale. Ai minţit în faţa lui Allah! Te ştim cu toţii, ştim ce-ai făcut, cunoaştem necredinţa ta, ştim că ai încercat chiar să-ţi cumperi calea către Paradis cu daruri date imamului, Allah să-l apere. De unde ai făcut rost de toţi banii, dacă nu din camătă şi furt? Salva de gloanţe nu fu deloc precisă. Comandantul plutonului folosi alene revolverul ca să-l reducă la tăcere pe unul dintre condamnaţi, apoi pe Bakravan. - Nu l-aş fi recunoscut, spuse repezit bărbatul. Asta arată cât de răi şi mincinoşi sunt ziariştii. - Asta nu-i Hassan Turlak, spuse Ahmed. El vine după aia. Omul se holbă la el. - Atunci cine-i ăsta? - Un negustor din bazaar, spuse Ahmed. Negustorii din bazar sunt cămătari fără credinţă. Eu ştiu. Ani de zile am lucrat acolo pentru Farazan strângând excremente, ca şi tatăl meu înaintea mea, până când m-am făcut zidar, cu Yusuf. Dar ăsta... Râgâi. - ...ăsta a fost cel mai bogat cămătar. Nu-mi aduc aminte prea multe de el decât cât de bogat era, da-mi amintesc totul despre femeile lui. Nu şi-a învăţat şi nu şi-a domolit niciodată femeile, care n-au purtat niciodată chador, împăunându-se cu trupul lor. Îmi amintesc totul despre diavoliţa de fii-sa, care trecea pe strada zarafilor din timp în timp, pe juma'te goală, cu pielea ca spuma laptelui, cu părul fluturând , cu sânii jucând, cu şoldurile ademenitoare, cea căreia i se zice Şeherezada, care arată aşa cum crez că trebuie s-arate huriile. Îmi amintesc tot despre ea - şi cum 260

am blestemat-o că mi-a strecurat gânduri păcătoase în cap, înnebunindu-mă, ca pe toţi ceilalţi ca mine, încercând să ne ispitească... Îşi scarpină scrotul, simţindu-şi membrul întărindu-se. Allah s-o blesteme pe ea şi pe toate femeile care nu se supun legilor lui Allah şi iscă gânduri păcătoase în noi, împotriva Cuvântului lui Allah. O, Allah, fă aşa ca s-o pot pătrunde, sau fă-mă martir şi du-mă direct în Paradis, ca s-o fac acolo. - A fost vinovat de toate crimele, spuse, întorcându-se cu spatele. - Dar... dar a fost condamnat? strigă după el comandantul plutonului. - Allah 1-a condamnat, sigur că l-a condamnat. Stâlpul aştepta şi mi-ai spus să mă grăbesc. A fost voia lui Allah! - Allah e mare! Allah e mare! Acum am să ţi-l aduc pe Turlak, hulitorul... Ahmed ridică din umeri. A fost voia lui Allah! CAPITOLUL 28 Lângă Bandar-e Delam; ora 11,58 dimineaţa. Era vremea rugăciunii de amiază şi autobuzul străvechi, şubred şi supraîncărcat se opri pe marginea drumului. Urmând ascultători un mullah, pasager şi el, toţi mahomedanii coborâră, îşi desfăcură covoraşele de rugăciuni şi îşi închinară sufletele lui Allah. Cu excepţia familiei de indieni hinduşi care se temeau că-şi vor pierde locurile, cei mai mulţi dintre ceilalţi pasageri nemahomedani coborâseră şi ei, Tom Lochart printre ei, burându-se de ocazia de a-şi dezmorţi picioarele sau de se uşura. Armeni creştini, evrei orientali, o pereche de nomazi kash'kai - care, deşi mahomedani, erau scutiţi de un străvechi obicei de obligaţia rugăciunii de amiază, iar femeile lor de portul vălului sau chadorului, doi japonezi şi câţiva arabi creştini, toţi foarte conştienţi de prezenţa singurului european. Ziua era călduroasă, ceţoasă şi umedă din pricina apropierii de apele Golfului. Tom Lochart se sprijini obosit de capota maşinii, de sub care motorul supraîncălzit lăsa să scape aburi. Îl durea capul, simţea înţepături în încheieturi şi junghiuri în muşchi din pricina marşului său forţat de la Barajul Dez, acum aflat la aproape trei sute de kilometri spre nord, şi a călătoriei inconfortabile în autobuzul aglomerat, zgomotos, care zdruncina cumplit. Tot drumul de la Afhaz, unde reuşise să ducă cu vorba Gărzile Verzi şi să se urce în autobuz, stătuse înghesuit cu alţi doi inşi pe o banchetă pe care abia era loc pentru doi oameni - unul dintre ei, un tânăr membru al Gărzilor Verzi, ţinânduşi în braţe carabina M16 laolaltă cu copilul, în timp ce soţia lui, însărcinată, stătea în picioare pe îngustul culoar dintre scaune, printre treizeci de alţi pasageri înghesuiţi într-un spaţiu pentru cincisprezece. Fiecare banchetă era la fel de încărcată cu bărbaţi, femei şi copii de toate vârstele, aerul fetid, glasurile bolborosind într-o mulţime de limbi, deasupra capului şi sub picioarele lor saci, cutii, boccele şi lăzi pline cu legume sau pui pe jumătate morţi, una sau două capre sfrijite, subalimentate, cu picioarele legate, portbagajul de pe acoperiş la fel de încărcat. Dar sunt al dracului de norocos că mă aflu aici, se gândi, retrăindu-şi suferinţele, ascultând cu o jumătate de ureche incantaţia adormitoare a Shahadei. Cu ceva în urmă, la Dez, pe înserat, când auzise elicopterul decolând, ieşise de sub micul ponton binecuvântându-l pe Dumnezeu că scăpase. Apa fusese foarte rece şi tremura, dar culesese de jos pistolul mitralieră, verificase percutorul şi apoi urcase către casă. Uşa era descuiată. În frigiderul care încă zumzăia plăcut, alimentat cu curent electric de la generatorul propriu, găsise mâncare şi băutură. Înăuntrul casei era cald. Îşi scosese hainele şi le uscase pe o sobă electrică, înjurându-i pe Valik şi Seladi, încredinţându-i Satanei. - Ticăloşii! Ce dracu' le-am făcut altceva decât să le salvez afurisitele de capete? Căldura şi luxul casei erau tentante. Oboseala îl făcea să sufere. Noaptea ce trecuse o petrecuse la Isfahan aproape fără să doarmă. Aş putea dormi, să plec în zori, se gândise. Am o busolă şi cunosc cât de cât drumul. Ocolesc aeroportul Ali Abbasi de care vorbeau, apoi mă îndrept către est până la şoseaua principală Kermanshah-Ahwaz-Abadan. N-ar trebui să am probleme să urc într-un autobuz sau să mă ia cineva cu maşina. Aş putea să plec acum. Luna o să-mi lumineze calea şi, în plus, n-am să fiu prins aici dacă baza trimite vreo patrulă; Ali era şi el neliniştit în privinţa asta, ca şi Seladi. Am fi putut fi zăriţi foarte uşor, foarte uşor, dar oricum, dacă te opreşte cineva, ce le spui? 261

Toţi ceilalţi încuviinţară din cap.<br />

- Facă-se voia lui Allah!<br />

Mullahul făcu semn către unul din paznici care îl ridică pe Paknouri din genunchi şi-l scoase<br />

afară, apoi se uită la Bakravan care se holba în urma prietenului său, îngrozit cât de repede, doar<br />

peste noapte, fusese distrus.<br />

- Acum, Bakravan. Tu...<br />

- L-am adus pe Ttirlak ăla, aşteaptă afară! interveni Yusuf, întrerupându-1.<br />

- Bun, zise mullahul, apoi îşi întoarse privirile către Bakravan şi Bakravan ştiu că e la fel de<br />

pierdut ca şi prietenul său Paknouri, era pierdut şi sentinţa avea să fie aceeaşi. Îș i auzea sângele<br />

bubuind în urechi. Văzu buzele mullahului mişcându-se, apoi se opriră şi toată lumea se uita la el.<br />

- Vă rog? întrebă pierdut. Eu... Îmi pare rău, n-am auzit ce-aţi spus.<br />

- Poţi să pleci. Deocamdată. Împlineşte poruncile lui Allah!<br />

Nerăbdător, mullahul aruncă o privire unuia dintre membrii Gărzilor Verzi, un bărbat înalt şi<br />

urât.<br />

- Ahmed, scoate-l afară! Apoi către Yusuf:<br />

- După Turlak, căpitanul de poliţie Mohammed Dezi, celula 917...<br />

Bakravan se simţi smucit de braţ, se întoarse şi ieşi afară. Pe coridor fu gata să cadă, dar<br />

Ahmed îl prinse şi, ciudat de blând , îl sprijini de perete.<br />

- Trage-ţi sufletul, Excelenţa.<br />

- Sunt liber să plec?<br />

- Sunt desigur la fel de surprins ca şi domnia ta, aga, spuse bărbatul. În faţa lui Allah şi-a<br />

Profetului, sunt la fel de surprins ca şi domnia ta. Eşti primul căruia i se dă drumul astăzi, martor<br />

sau acuzat.<br />

- Eu... aici... se găseşte aici apă?<br />

- Aci nu. Afară e din belşug. Ar fi mai bine să pleci. Ahmed îşi cobori vocea şi mai mult:<br />

- E mai bine să pleci, da? Sprijină-te de braţul meu. Recunoscător, Bakravan se agăţă de el,<br />

abia răsuflând. Porniră încet înapoi pe drumul pe care venise. Abia-i vedea pe ceilalţi - paznici,<br />

prizonieri sau martori. Pe coridorul care ducea către anticameră, Ahmed îşi făcu loc cu umerii spre<br />

o uşă laterală, afară în curtea dinspre vest.<br />

Plutonul de execuţie se afla acolo şi trei bărbaţi erau legaţi de stâlpi în faţa lui. Un stâlp era<br />

gol. Intestinele şi băşica lui Bakravan se goliră fără voia lui.<br />

- Grăbeşte-te, Ahmed! strigă nervos comandantul plutonului.<br />

- Voia lui Allah, spuse Ahmed.<br />

Îl târî voios pe Bakravan până la stâlpul liber, aflat lângă cel al lui Paknouri, care aiura<br />

pierdut în propriul său Iad.<br />

- Deci pân'la urmă tot n-ai scăpat! Aşa e drept. Am auzit cu toţii minciunile tale. Ai minţit în<br />

faţa lui Allah! Te ştim cu toţii, ştim ce-ai făcut, cunoaştem necredinţa ta, ştim că ai încercat chiar<br />

să-ţi cumperi calea către Paradis cu daruri date imamului, Allah să-l apere. De unde ai făcut rost de<br />

toţi banii, dacă nu din camătă şi furt?<br />

Salva de gloanţe nu fu deloc precisă. Comandantul plutonului folosi alene revolverul ca să-l<br />

reducă la tăcere pe unul dintre condamnaţi, apoi pe Bakravan.<br />

- Nu l-aş fi recunoscut, spuse repezit bărbatul. Asta arată cât de răi şi mincinoşi sunt ziariştii.<br />

- Asta nu-i Hassan Turlak, spuse Ahmed. El vine după aia.<br />

Omul se holbă la el.<br />

- Atunci cine-i ăsta?<br />

- Un negustor din bazaar, spuse Ahmed. Negustorii din bazar sunt cămătari fără credinţă. Eu<br />

ştiu. Ani de zile am lucrat acolo pentru Farazan strângând excremente, ca şi tatăl meu înaintea mea,<br />

până când m-am făcut zidar, cu Yusuf. Dar ăsta... Râgâi.<br />

- ...ăsta a fost cel mai bogat cămătar. Nu-mi aduc aminte prea multe de el decât cât de bogat<br />

era, da-mi amintesc totul despre femeile lui. Nu şi-a învăţat şi nu şi-a domolit niciodată femeile,<br />

care n-au purtat niciodată chador, împăunându-se cu trupul lor. Îmi amintesc totul despre diavoliţa<br />

de fii-sa, care trecea pe strada zarafilor din timp în timp, pe juma'te goală, cu pielea ca spuma<br />

laptelui, cu părul fluturând , cu sânii jucând, cu şoldurile ademenitoare, cea căreia i se zice<br />

Şeherezada, care arată aşa cum crez că trebuie s-arate huriile. Îmi amintesc tot despre ea - şi cum<br />

260

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!