James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Insh'Allah! M-au chemat ieri după cea de-a patra rugăciune şi aştept de-atunci. M-au ţinut
aici toată noaptea. Trebuie s-aşteptăm până când ne cheamă. Aia e singura toaletă, continuă omul
arătând către găleată. Cea mai cumplită noapte pe care am petrecut-o vreodată - groaznică! În
timpul nopţii s-au auzit multe împuşcături. Umblă zvonul că au fost executaţi încă trei generali şi o
duzină de funcţionari ai SAVAK.
- Cincizeci sau şaizeci, spuse bărbatul aşezat de cealaltă parte, ieşind din starea de prostraţie.
Trebuie să fie cam şaizeci. Erau înghesuiţi aici ca ploşniţele în salteaua ţăranului. Toate celulele
sunt pline ochi. Acum două zile Gărzile Verzi au dărâmat porţile, au copleşit paznicii şi i-au aruncat
în temniţă, au dat drumul majorităţii deţinuţilor şi apoi au început să umple celulele cu localnici. Îşi
coborî şi mai mult vocea. Toate celulele sunt supraaglomerate, mai rău ca pe vremea Şahului,
blestema-l-ar Allah că nu a... Ceas de ceas, Gărzile Verzi aduc alţi şi alţi oameni fedaini şi
mujhadini şi tudehi, toţi amestecaţi cu noi, nevinovaţii, credincioşii - îşi coborî şi mai mult vocea,
rotindu-şi albul ochilor - şi oameni de treabă care n-ar trebui niciodată să fie atinşi. Şi când
mulţimea a deschis porţile închisorii, au găsit bastoane electrice şi biciuri şi paturi de tortură şi... la
colţurile gurii i se adunase spumă. Se zice că... că noii temniceri le folosesc şi... Şi odată ce ai ajuns
aici, Excelenţă, aici rămâi. Lacrimile începură să se adune la colţurile ochilor afundaţi în faţa
buhăită. Hrana e groaznică, închisoarea e groaznică şi am ulcer şi... Şi fiul ăsta de căţea de la masă,
el... el nu-nţelege că trebuie să mănânc anumite mâncăruri...
La capătul celălalt al încăperii se stârni zarvă şi uşa se dădu de perete. O jumătate de duzină
de Gărzi Verzi intrară în încăpere şi începură să înghiontească în dreapta şi-n stânga cu armele ca
să-şi croiască drum liber. În spatele lor, alţi paznici înarmaţi înconjurau un ofiţer de aviaţie cu
uniforma mototolită şi epoleţii smulşi, cu mâinile legate la spate, care păşea mândru, cu fruntea sus.
Bakravan simţi că i se taie respiraţia: era colonelul Peshadi, comandantul bazei aeriene Kowiss, un
văr de-al său. Alţii îl recunoscură pe colonel pentru că se făcuse multă publicitate în jurul
victorioasei intervenţii iraniene din urmă cu câţiva ani, la Dhofar, în sudul Omanului, intervenţie
care zdrobise cu succes atacul ucigător al forţelor marxiste sud-yemenite împotriva Omanului şi, de
asemenea, în jurul curajului arătat de însuşi Peshadi, care condusese tancurile iraniene în focul
luptei.
- Nu e Eroul de la Dhofar? întrebă cineva, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
- Da, el e! Allah să ne apere! Dacă l-au arestat pe el…
Iritat, unul dintre paznici îl împinse pe Peshadi în spate, încercând să-l forţeze să grăbească
pasul. Colonelul se întoarse, deşi îl încurcau rău cătuşele, răstindu-se la el într-o izbucnire
mânioasă:
- Fiu de căţea, mă mişc cât de repede pot, arde-te-ar focul Iadului!
Temnicerul îl înjură, apoi îl izbi cu patul puştii în stomac. Colonelul îşi pierdu echilibrul şi
se prăbuşi la picioarele lui, dar continuă să-i blesteme şi o făcu şi-n timp ce-l smuciră unii de
picioare, câte doi de fiecare braţ, şi-l târâră afară, în curtea de vest, şi-i blestemă şi acolo, pe ei, pe
Khomeini şi pe falşii mullahi, pentru toate numele lui Allah, după care strigă:
- Trăiască Şahul! Nu e alt dumnezeu decât Allah...
Gloanţele îl reduseră la tăcere.
În anticameră se aşternuse o tăcere înspăimântată. Cineva suspină. Un bătrân începu să
verse. Alţii începură să şoptească, mulţi porniră să se roage, iar Bakravan fu sigur că totul era un
coşmar, creierul său obosit refuzând realitatea.
Aerul fetid era rece, dar el se simţea ca într-un cuptor şi se sufoca. Mor? se întrebă
neputincios şi-şi descheie gulerul cămăşii, apoi cineva-l atinse şi deschise ochii. Pentru o clipă privi
în jur fără să vadă ceva, sau să-şi dea seama unde se află. Zăcea pe podea. Omul cel mărunt era
aplecat, îngrijorat, asupra lui.
- Te simţi bine?
- Da, da, cred că da! spuse slăbit.
- Ai leşinat, Excelenţă! Sigur te simţi bine?
Mai multe mâini îl ajutară să se aşeze din nou. Le mulţumi, ameţit. Îşi simţea trupul foarte
greu, simţurile amorţite, pleoapele grele.
- Ascultă, şopti omul cu ulcer, este ca-n Revoluţia Franceză: ghilotina şi teroarea! Dar cum
se poate întâmpla asta când conduce Ayatolahul Khomeini, asta nu-nţeleg!
256