James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Nici o fărămiţă. Afurisita de încălzire e oprită de când m-am mutat aici - trei luni. Asta
înseamnă aproape toată iarna.
- Poate-i mai bine aşa. Erikki făcu un semn către perechea de pantofi. Ai destulă căldură,
nu?
Christian rânji.
- Câteodată. Trebuie să recunosc că Teheranul era unul dintre cele mai grozave locuri de pe
pământ pentru tot felul de distracţii. Acum, însă... Acum, bătrâne... O umbră îi trecu peste faţă. Cred
că Iranul n-o să fie Paradisul pe care amărâţii ăştia de afară cred că l-au câştigat, ci Iadul pe Pământ
pentru cei mai mulţi dintre ei, în special pentru femei.
Luă o înghiţitură de vodcă. Lângă zidul împrejmuitor, agitaţia spori când un tânăr cu
carabina militară americană atârnată de umăr se caţără pe umerii celorlalţi şi încercă fără succes să
ajungă până la muchia zidului.
- Mă întreb ce-aş face eu dacă ăla ar fi zidul meu şi nemernicii ăştia ar începe să sară peste
el, repezindu-se la mine?
- Le-ai zbura creierii, ceea ce ar fi destul de legal, nu-i aşa?
Christian izbucni brusc în râs.
- Numai dacă reuşesc să scap după aia. Îi întoarse privirea. Şi tu, care-i planul?
- N-am nici unul. Cel puţin până când nu vorbesc cu McIver. N-am avut nici o şansă azidimineaţă.
El şi Gavallan erau amândoi ocupaţi încercând să dea de urma partenerilor iranieni. Apoi
au avut nişte întâlniri la Ambasada Britanică cu cineva numit... cred c-au zis Talbot.
Christian îşi ascunse interesul trezit brusc.
- George Talbot?
- Da, aşa-i. Îi ştii?
- Da, e al doilea secretar.
Nu mai adăugă "Talbot este şi - în secret - şeful spionajului englez în Iran. Face asta de ani
de zile şi este unul dintre agenţii cei mai importanţi."
- Nu ştiam că mai e în Teheran. Credeam că a plecat cu câteva zile în urmă. Ce vroiau
McIver si Gavallan de la el?
Erikki ridică din umeri şi se întoarse, privând absent cum mai mulţi tineri încercau să
escaladeze zidul, cea mai mare parte a gândurilor sale ocupate cu obţinerea actelor lui Azadeh.
- Spuneau ceva că ar fi vrut să afle mai multe despre un prieten de-al lui, întâlnit ieri la
aeroport, cineva numit Armstrong, Robert Armstrong.
Christian Tollonen aproape scăpă paharul din mână.
- Armstrong? întrebă străduindu-se să pară calm, foarte bucuros că Erikki stătea cu spatele
către el.
- Da.
Erikki se-ntoarse spre el.
- Îţi spune ceva?
- Un nume destul de comun, răspunse bărbatul mai tânăr, mulţumit să-şi audă vocea sunând
obişnuit.
Robert Armstrong din MI 6, fost Special Branch, se afla în Iran pe contract de câţiva ani. Se
presupunea că împrumutat de la guvernul britanic, probabil consilier Şef al foarte secretului
Departament al Contraspionajului Intern Iranian, un om rar văzut în public şi cunoscut numai de
câţiva, foarte puţini, cei mai mulţi din comunitatea serviciilor secrete.
Ca mine, îşi zise, întrebându-se ce-ar spune Erikki dacă ar ştii că este expert în probleme
iraniene al Serviciului Secret Finlandez, că el cunoaşte cam totul despre Rakoczy şi mulţi alţi agenţi
străini, că prima sa sarcină este să încerce să afle totul despre Iran, dar să nu facă nimic şi să nu se
amestece niciodată între combatanţii interni sau externi. Să aştepte doar, să privească, să reţină şi
să-şi amintească. Ce-o mai face Armstrong pe-aici?
Ca să-şi ascundă neliniştea, se ridică, prefăcându-se că vrea să vadă mai bine mulţimea.
- Au aflat ce vroiau?
Din nou, Erikki ridică din umeri.
- Nu ştiu, nu i-am prins. Erau... se opri şi îl cercetă pe celălalt. E important?
- Nu, nu, deloc. Ţi-e foame? Tu şi cu Azadeh sunteţi liberi la cină?
250