James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Se aplecă greoi înainte şi-şi reumplu paharul, nerăbdător să se întoarcă la Azadeh. În apartament
era frig şi încă mai purta pardesiul, căci încălzirea centrală era oprită şi pe la ferestre trăgea.
Dar încăperea era largă şi plăcută şi cu un aer masculin, cu vechi balansoare, mici, dar bune covoare
persane şi bronzuri decorau pereţii, cărţi, reviste şi ziare - finlandeze, ruseşti, iraniene - se găseau
împrăştiate peste tot, pe mese, pe scaune şi pe rafturi, o pereche de pantofi de damă era pusă
neglijent pe unul dintre rafturi. Bău vodca, plăcându-i căldura pe care i-o dădea, apoi privi încă o
dată afară pe fereastră, la ambasadă.
Pentru moment se întrebă dacă ar fi meritat să emigreze în America cu Azadeh.
- Bastioanele se prăbuşesc, murmură cu voce tare. Iranul nu mai e un loc sigur. Europa e atât
de vulnerabilă, Finlanda pe muchie de cuţit...
Atenţia îi fu atrasă de ceea ce se petrecea pe stradă. Acum traficul era total blocat de bande
de tineri ce se adunau pe ambele părţi ale drumului. Complexul de clădiri al Ambasadei Americane
se afla la colţul străzii Tahkt-e Jamshid şi al bulevardului principal, numit Roosevelt. Era numit
Roosevelt, îşi reaminti vag. Cum îi zice acum? Strada Khomeini? Strada Revoluţia?
Uşa apartamentului se deschise.
- Hei. Erikki! spuse tânărul finlandez zâmbind.
Christian Tollonen purta o căciulă rusească din melană şi un pardesiu dublat cu mesada, pe
care le cumpărase la Leningrad, într-un weekend de beţie cu alţi prieteni de la Universitate.
- Am aşteptat patru ceasuri.
- Trei ore şi douăzeci şi două de minute şi o jumătate de sticlă din cea mai bună vodcă
Moskovskaia de contrabandă care poate fi cumpărată oriunde în lume. Ș i ne-am înţeles trei sau
patru ceasuri.
Christian Tollonen, un bărbat blond cu ochi cenuşii, abia trecut de treizeci de ani, era burlac
şi adjunctul ataşatului cultural al Ambasadei Finlandeze. Erau prieteni de când sosise în Iran, cu
câţiva ani în urmă.
- Toarnă-mi şi mie unul, pentru Dumnezeu, am nevoie! Se coace încă o demonstraţie şi a
fost chinul dracului să ajung aici.
Se îndreptă către fereastră fără să-şi scoată pardesiul. Cele două părţi ale mulţimii se uniseră
în faţa ambasadei, agitându-se ca un furnicar. Toate porţile fuseseră închise. Neliniştit, Erikki băgă
de seamă că printre tineri nu erau mullahi. Se puteau auzi strigăte.
- Moarte Americii, moarte lui Carter, traduse Christian.
Putea să vorbească fluent farsi, pentru că tatăl său fusese diplomat în Iran, iar el îşi petrecuse
cinci ani din tinereţe la şcoală în Teheran.
- Porcăriile obişnuite: jos cu Carter şi imperialismul american!
- Fără "Allah-u Akbar", spuse Erikki.
Pentru o clipă gândurile îl duseră înapoi la bariera de pe şosea şi simţi un bulgăre de gheaţă
în stomac.
- Fără mullahi.
- Fără, n-am văzut nici unul prin preajmă.
În stradă ritmul strigătelor se iuţi, în timp ce diferitele facţiuni se roteau cu rândul în faţa
porţii de fier.
- Cei mai mulţi dintre ei sunt studenţi de la Universitate. Au crezut că sunt rus şi mi-au spus
că a fost o încăierare serioasă acolo, cei de stânga împotriva Gărzilor Verzi - poate douăzeci sau
treizeci de morţi şi răniţi - şi că încă mai continuă.
În timp ce priveau, cincizeci sau şaizeci de tineri începură să zgâlţâie porţile.
- Le arde buza după o bătaie! Şi nu e urmă de poliţie ca să-i oprească.
Erikki îi întinse paharul.
- Ce-am face fără vodcă? Erikki râse:
- Am bea brandy! Ai adus totul?
- Nu, dar e un început.
Christian se aşeză într-unui dintre fotoliile de lângă măsuţa joasă din faţa lui Erikki şi-şi
deschise servieta.
248