James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Nu ne-am vărsat sângele ca să ia puterea mullahul. Uniţi-vă, fraţi şi surori, uniţi-vă sub
steagul Tudeh...
- Jos tudehii! Uniţi-vă pentru sfânta cauză islamic-marxistă! Noi, mujhadinii, ne-am vărsat
sângele şi suntem martiri ai imamului Ali, Martirul Martirilor, şi Lenin...
- Jos cu mullahii şi Khomeini - trădătorul Iranului! O mare de urale întâmpină acest strigăt şi
alţii îl preluară, apoi treptat vocea dominatoare reluă:
- Uniţi-vă, fraţi şi surori, uniţi-vă, urmând adevăraţii conducători ai revoluţiei, tudehii!
Uniţi-vă să apăraţi...
Cercetă cu ochi critic mulţimea. Era încă fragmentată, amorfă, nu încă gloata ce ar fi putut fi
manevrată şi folosită ca armă. Unii trecători mahomedani priveau şi ascultau în diferite atitudini şi
grade de dispreţ sau mânie. Unii moderaţi clătinau capetele şi treceau mai departe, lăsând scena
majorităţii, care era profund şi hotărât împotriva lui Khomeini.
În jurul lor se înălţau clădirile înalte din cărămidă ale Universităţii, construită de Reza Şah
în anii '30. Rakoczy petrecuse câteva trimestre acolo, cu cinci ani în urmă, pretinzând că este din
Azerbaidjan, deşi cei din tudeh îl ştiau ca Dimitri Yazernov, trimis, continuând modelul, să
organizeze celulele Universităţii.
De la începuturile ei, Universitatea fusese întotdeauna un loc de disensiuni împotriva Şahului,
deşi Şahul Mohammed, mai mult decât oricare alt monarh din istoria Persiei, sprijinise cu
generozitate educaţia. Studenţii din Teheran fuseseră avangarda revoltelor cu mult înainte ca
Khomeini să devină întunecata lor inimă. Fără Khomeini n-am fi izbutit niciodată, se gândi.
Khomeini a fost flacăra în jurul căreia ne-am putut strânge şi uni cu toţii ca să-l răsturnăm
pe Şah de pe tron ș i să-i dăm afară pe americani. Nu e senil sau bigot, aşa cum spun mulţi, ci un
conducător necruţător, cu un plan primejdios de limpede, o mare şi primejdioasă charisma şi o
putere primejdios de mare printre şiiţi - aşa că e vremea să se-ntâlnească cu Dumnezeul care nu
există. Rakoczy râse brusc.
- Ce-i? întrebă Farmad.
- Mă gândeam doar ce-o să zică Khomeini şi toţi mullahii săi când or să descopere că nu
există Dumnezeu, că niciodată n-a existat! Că nu este Rai, nu este Iad, nu sunt hurii şi totul e un
mit.
Râseră şi ceilalţi.
Unul nu râse: Ibrahim Kyabi. Nu mai rămăsese fărâmă de râs în el, numai dorinţă de
răzbunare. Când ajunsese acasă cu o zi în urmă, la prânz, descoperise casa răvăşită şi pe mama lui
prăbuşită în lacrimi, fraţii şi surorile îndureraţi.
Abia sosise vestea că tatăl său, inginerul, fusese ucis de Gărzile Islamice în faţa sediului Iran
Oil de la Abhaz şi că trupul său fusese lăsat vulturilor.
- Pentru ce? ţipase.
- Pentru crime împotriva Islamului! spusese printre propriile lacrimi unchiul său Dewar
Kyabi, care adusese acasă teribila veste. Aşa ne-au spus ucigaşii lui! Erau din Abadan, fanatici, cei
mai mulţi analfabeţi, şi mi-au spus că era slugă de-a americanilor, că de ani de zile se întovărăşise
cu duşmanii Islamului, ajutându-i şi îngăduindu-le să ne fure petrolul.
- Minciuni, toate-s minciuni! strigase Ibrahim. Tata a fost împotriva Şahului. Un patriot, un
drept credincios! Cine erau câinii ăştia! Cine? Am să le dau foc dimpreună cu părinţii lor? Cum îi
cheamă?
- A fost voia lui Allah, Ibrahim, ce-au făcut ei! Insh'Allah! O, sărmanul meu frate! Voia lui
Allah!
- Nu există Allah!
Ceilalţi se holbaseră la el, îngroziţi.
Era pentru prima dată când Ibrahim articulase gândul care creştea în el de mulţi ani, hrănit
de prietenii săi, studenţi ce se întorceau de peste graniţă, studenţi la Universitate, hrănit de câţiva
dintre profesorii care n-o spuseseră niciodată pe faţă, ci doar îi încurajau să pună întrebări, să sendoiască
de tot şi de toate.
- Insh'Allah e pentru proşti, spusese el. Un blestem, blestemul superstiţiei, ca proştii să seascundă
în spatele lui!
232