James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Câţi cetăţeni britanici aveţi acolo, în afară de familiile lor?
- Patruzeci şi cinci, dintr-un personal obişnuit de şaizeci şi şapte. Adică douăzeci şi şase de
piloţi, treizeci şi şase de mecanici şi cinci în administraţie - cam strictul necesar pentru noi.
- Cine-s ceilalţi?
- Patru americani, trei germani, doi francezi şi-un finlandez, toţi piloţi. Doi mecanici
americani. O să-i considerăm pe toţi băieţii noştri drept englezi, dac-o fi nevoie.
- Şi familii?
- Patru. Toate soţii, nici un copil. Am evacuat restul cu trei săptămâni în urmă. Genny e încă
aici. Un american la Kowiss şi doi iranieni.
- Ai face bine să duci mâine ambele soţii iraniene în ambasadele soţilor lor, împreună cu
certificatele lor de căsătorie. Sunt în Teheran?
- Numai una, una e la Tabriz.
- Ar fi bine să le faci rost de paşapoarte noi - cât de iute poţi. După legile iraniene, toţi
cetăţenii iranieni care se întorceau în ţară erau obligaţi să predea paşapoartele la Biroul de imigrări
în momentul întrării în ţară, unde se păstrau până când doreau să plece din nou. Ca să poată ieşi din
ţară trebuiau să se prezinte personal la biroul respectiv, cu o cerere pentru viză de ieşire, lucru
pentru care aveau nevoie de un document de identitate valabil, un motiv satisfăcător pentru a părăsi
ţara şi, dacă plecau cu avionul, un bilet valabil, plătit dinainte pentru un anume zbor.
Obţinerea vizei dura, de obicei, zile sau săptămâni.
- Mulţumesc Domnului că n-avem probleme de-astea, spuse McIver.
- Putem să mulţumim Domnului că suntem englezi, continuă Talbot. Din fericire, nu avem
nici un frecuş cu ayatolahul, Bakhtiar, sau cu generalii. Totuşi, orice străin poate fi luat în focuri,
aşa că îţi recomandăm oficial să trimiţi familiile afară cât de iute şi să reduci personalul la strictul
necesar, pentru o vreme. De mâine, la aeroport o să fie un adevărat balamuc; după estimările
noastre, mai sunt încă cinci mii de cetăţeni străini, cei mai mulţi dintre ei americani, dar i-am rugat
pe cei de la British Airways să ne ajute şi să mărească numărul zborurilor pentru noi şi pentru
conaţionalii noştri. Clenciul e că toţi controlorii de zbor civil sunt încă în grevă. Bakhtiar a ordonat
să între în acţiune controlorii militari de zbor şi ei sunt şi mai formalişti, dacă se poate aşa ceva.
Suntem siguri că o să fie ceva foarte asemănător exodului.
- O, doamne!
Cu câteva săptămâni în urmă, după luni de ameninţări din ce în ce mai înspăimântătoare la
adresa străinilor - cele mai multe împotriva americanilor, pentru că Khomeini ataca fără încetare
materialismul american, numindu-l "Marele Satan" - o gloată furioasă scăpase de sub control în
oraşul industrial Isfahan, care cuprindea un enorm complex siderurgic, o rafinărie petrochimică, un
arsenal şi o fabrică de elicoptere şi unde lucrau şi locuiau o mare parte din cei cincizeci de mii de
cetăţeni americani şi familiile lor. Gloata incendiase bănci - Coranul interzice împrumuturile cu
dobândă -, magazine de băuturi - Coranul interzice alcoolul - şi două cinematografe - locuri de
pornografie şi propagandă vestică, întotdeauna ţinte predilecte pentru fundamentalişti, apoi atacase,
instalaţiile industriale, împroşcase cele patru etaje ale sediului firmei Grumman Aircraft cu
cockteiluri Molotov şi îl arseseră până în temelii.
Asta generase un exod precipitat. Mii de persoane, în majoritate membri ai familiilor
muncitorilor străini, se îndreptaseră către aeroportul Teheran, blocându-1, în goana lor pentru cele
câteva bilete libere, transformând aeroportul şi sălile de aşteptare într-un fel de tabără de refugiaţi,
bărbaţi, femei şi copii dormind acolo, temându-se să-şi piardă rândul, având loc abia îndeajuns să
stea în picioare, aşteptând răbdători, dormind, împingându-se, cerând, scâncind, strigând sau, pur şi
simplu, aşteptând stoici. Nu existau tabele, liste de priorităţi - la fiecare zbor se vânduseră zeci de
bilete pentru acelaşi loc, nu exista evidenţa computerizată, ci doar câţiva funcţionari morocănoşi,
cei mai mulţi ostili şi necunoscând engleza, în curând aeroportul devenise mizer şi atmosfera tensionată.
În disperare de cauză, câteva companii închiriară avioane ca să-şi scoată oamenii din Iran.
Avioane de transport ale Forţelor Aeriene Americane veniră să ia familiile militarilor, în timp ce
toate ambasadele încercau să ascundă adevărata întindere a evacuărilor, nedorind să îl
nemulţumească mai mult pe Şah, aliatul lor statornic de douăzeci de ani. Mii de iranieni, toţi
sperând să poată scăpa cât se mai putea, îşi aduceau aportul la sporirea haosului. Cei lipsiţi de
23