James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Ai dreptate. Asta e. Am reuşit să rezerv locuri astă-seară la cină - m-a costat o avere, dar
merită. De obicei găseai locuri aici numai pe la ora asta.
Întoarse capul spre o izbucnire de râsete a unor francezi aflaţi într-un colţ.
- O clipă mi s-a părut că e Jean-Luc. Parc-au trecut ani de când am fost aici la petrecerea lui
din Ajunul Crăciunului. Mă întreb dac-o să mai apucăm vreuna.
- Sigur că da, îl încuraja Gavallan, îngrijorat că entuziasmul părea să-l părăseasă pe vechiul
său prieten. Nu te lăsa afectat de povestea cu mullahul.
- Mi s-a făcut pielea de găină - ca şi atunci cu Armstrong, că tot veni vorba. Şi cu Talbot.
Da' ai dreptate, Andy, n-ar trebui să las să mă afecteze. Stăm mai bine decât acum două zile...
Îl întrerupse alt val de râsete şi începu să se gândească la vremurile minunate şi momentele
petrecute acolo cu Genny şi Petikin şi Lochart - n-o să mă gândesc acum la el - şi toţi ceilalţi piloţi,
şi mulţimea lor de prieteni englezi, americani, iranieni. Totul s-a dus. Se întâmpla cam aşa:
"Gen, hai să trecem pe la French Club, astăzi după-amiază sunt finalele de tenis"... Sau:
"Cocktailul lui Valik începe la opt seara, la Clubul Ofiţerilor Iranieni"... Sau: E un meci de polo, de
baseball, un concurs de înot, de hi…" Sau: "Iartă-mă, nu putem săptămâna asta, are ambasadorul
ceva aranjat pe Caspica"... Sau: "Mi-ar plăcea are mult, dar Genny nu poate, a plecat să cumpere
nişte covoare la Isfahan".
- Pe vremuri aveam o grămadă de făcut aici, Andy. Societatea era cea mai bună, fără
îndoială. Acum e greu chiar să păstrezi legătura cu oamenii noştri.
Gavallan încuviinţă din cap.
- Mac, zise el blând. Un răspuns cinstit la o întrebare cinstită: vrei să pleci din Iran ș i să laşi
pe altcineva să-ți ia locul?
McIver îl privi fără să clipească.
- Sfinte Dumnezeule! Cine ţi-a dat ideea asta? Nu, sigur că nu. Adică te-ai gândit la asta
pentru că sunt un pic dărâmat şi... Sfinte Dumnezeule, nu!
Dar în mintea lui ţâşni brusc aceeaşi întrebare de neînchipuit cu câteva zile în urmă: "Îţi
pierzi elanul, controlul, dorinţa de-a continua - e vremea să te retragi?" Nu ştiu, îşi zise, înfiorat
dureros de adevăr, dar chipul lui zâmbea.
-Totul e-n regulă, Andy, nu există lucruri cu care să nu ne putem descurca.
- Bine; iartă-mă, sper că nu te-ai supărat c-am întrebat. Cred că discuţia cu mullahul a fost
încurajatoare cu excepţia momentului în care a vorbit despre aparatele noastre iraniene".
- Adevărul e că, de când am semnat contractul, Valik ș i partenerii noştri iranieni s-au purtat
ca şi cum aparatele noastre ar fi fost ale lor. Slavă Domnului că e un contract englezesc, întărit de
legi englezeşti.
Gavallan îşi aruncă privirea peste umărul lui McIver ș i ochii i se măriră. Fata care intrase
avea puţin sub douăzeci de ani, ochii negri, era brunetă şi de-a dreptul uluitoare. McIver îi urmări
privirea, se lumină la faţă şi se ridică.
- Hello, Sayada, zise, făcându-i un semn. Pot să ţi-l prezint pe Andrew Gavallan? Andy, ea e
Sayada Bertolin, o prietenă a lui Jean-Luc. Nu vrei să stai cu noi?
- Mulţumesc, Mac, dar nu, nu pot! Am trecut să joc squash cu un prieten. Arăţi bine, mă
bucur că te-am întâlnit, domnule Gavallan.
Întinse mâna şi Gavallan i-o strânse.
- Iartă-mă, trebuie s-o şterg. Sărutări lui Genny. Se aşezară din nou.
- Încă o dată la fel, chelner, te rog, spuse Gavallan. Mac, între noi doi, puicuţa asta mă face
să mă simt fără vlagă!
- De obicei e invers! replică McIver. Poţi fi sigur că e foarte populară, lucrează la Ambasada
Kuweitiană, e libaneză şi 1-a vrăjit pe Jean-Luc.
- Mamă, mamă, nu-l condamn...
Zâmbetul lui Gavallan se topi. Robert Armstrong întra pe uşă alături de un iranian înalt, cu
trăsături dure, de circa cincizeci de ani. Îl văzu pe Gavallan, dădu scurt din cap către el, apoi
continuă conversaţia şi urcă scările către celelalte încăperi.
- Mă întreb ce dracu' vrea omul ăsta... Gavallan se întrerupse când amintirile îi năvăliră în
minte. Robert Armstrong, superintendentul şef al CID Kowloon, ăsta e... sau a fost!
- CID? Eşti sigur?
229