James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Iartă-mă, spuse, abia rostind cuvintele, şi apăsă pe trăgaci.
În clipa aceea, picioarele lui Lochart părură să cedeze şi el se răsuci, căzând pe-o parte în
apă. Automat, Ali îi urmări mişcarea, ochind în mijlocul spatelui, ca la exerciţiu, ştiind că n-ar fi
putut să greşească de la distanţa aceea. Foc!
- Stai!
Fracţiunea de secundă în care ezitase dăduse îndeajuns timp creierului său să asculte ordinul
şi să i se supună recunoscător. Cutremurat de uşurare, simţi degetul scăzând presiunea pe trăgaci.
Valik se repezi către el şi amândoi priviră în apa nămoloasă acolo, la umbră, şi destul de adâncă.
Aşteptară, dar Lochart nu apăru la suprafaţă.
- Poate este sub platformă sau sub plută, spuse Ali. Îşi şterse sudoarea de pe faţă şi de pe
mâini, mulţumind lui Allah că sângele pilotului nu-i păta mâinile.
- Da.
Valik asudase şi el, dar mai mult de frică. Nu mai văzuse niciodată până atunci privirea
aceea în ochii soţiei sale, zâmbetul care-i promisese moartea în somn. E răutatea strămoşilor ei, îşi
zise. E din neamul Qajarilor, acei Qajari care-şi orbeau sau ucideau bucuroşi rivalii la tron, sau pe
copiii acestora. În o sută patruzeci şi şase de ani de domnie, un singur Şah Qajar îşi părăsise tronul
prin moarte naturală. Valik privi înjur, o văzu stând în capătul cărării, apoi se întoarse din nou către
Ali.
- Dă-mi arma ta!
Cu mâini tremurânde, Valik puse pistolul mitralieră jos, pe platforma din lemn geluit, şi
strigă tare:
- Lochart, ţi-am lăsat o armă. A fost o greşeală! Căpitanul a greşit!
- Dar, generale...
- Du-te la elicopter! ordonă Valik cu glas tare. Seladi e un prost! N-ar fi trebuit să-ţi dea
niciodată ordinul să-l ucizi pe bietul om. O să decolăm imediat şi plecăm în Kuweit, nu la Bagdad.
Ali, du-te şi porneşte motoarele.
Ali plecă. Trecând pe lângă Annoush, o privi curios cu coada ochiului, apoi se grăbi mai
departe. Ea coborî şi se alătură soţului său.
- Ai văzut? întrebă el.
- Da.
Aşteptară. Nici un sunet. Nici un val nu plesnea stâlpii. Era un calm minunat, iar faţa lacului
era ca sticla şi nu adia deloc vântul.
- Mă rog să fie ascuns pe undeva, spuse ea cu un imens gol în suflet, ştiind însă că timpul
avea să vindece ruptura. Mă bucur că sângele lui nu ne pătează mâinile. Seladi e un monstru.
- Ar fi mai bine să ne întoarcem.
Erau ascunşi vederii dinspre elicopter şi casă. Îşi scoase revolverul şi trase în pământ, lângă
el.
- Pentru Seladi. Eu... Hm, eu cred că l-am lovit pe Lochart când a ieşit la suprafaţă. Ei?
Ea îl luă de braţ.
- Eşti un om bun şi înţelept. Plecară înapoi, la deal, mână în mână.
- Fără tine, fără inteligenţa şi curajul tău n-am fi scăpat niciodată din Isfahan. Dar exilul?
- Exilul temporar, spuse el jovial, uşurat că momentul de răutate dintre ei trecuse. Apoi o să
ne întoarcem din nou acasă.
- Asta ar fi minunat! spuse ea, străduindu-se să creadă. Trebuie să mă întorc sau o să
înnebunesc. Trebuie s-o fac pentru copii.
- Mă bucur c-ai ales Kuweitul. Nu mi-au plăcut niciodată Bagdadul şi irakienii ăştia. Of!
În ochii ei încă mai plutea o umbră.
- Ce-a zis Lochart despre "aşteptat până se lasă întunericul" a fost o greşeală?
- E o bază aeriană la câteva mile. Am fi putut fi văzuţi de radar, Annoush, sau de către
veghea de pe dealuri. Seladi are dreptate în privinţa asta. Baza va trimite o patrulă după noi. Trecură
peste creastă.
Copiii aşteptau încă în uşa cabinei, toţi ceilalţi fiind la bord. Grăbiră pasul. Kuweitul e mult
mai potrivit. Am hotărât deja să nu ţin cont de prostul ăla îngâmfat de Seladi. Nu trebuie niciodată
să ai încredere în el.
220