James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Care-i necazul, întrebă Lochart.
- Nimic, nimic, căpitane! Mă gândeam doar ce noroc am avut să scăpăm de la Isfahan.
- Da. Îţi datorez viaţa.
Lochart era sigur că dacă Ali şi maiorul nu l-ar fi eliberat, ar fi sfârşit înaintea unei
maimuţăreli de tribunal al komitehului. Şi dac-ar fi fost prins acum? Acelaşi lucru. Nu-şi îngăduise
să se gândească la Şeherezada sau la Teheran sau să facă un plan. Asta o să vină mai târziu, îș i
spuse din nou, odată ce-ai să vezi ce întorsătură iau lucrurile şi unde-ai să sfârşeşti.
Unde-or plănui să meargă? În Kuweit sau doar un salt scurt peste graniţă, în Irak? De obicei
Irakul e ostil iranienilor, aşa că s-ar putea să fie cam încurcat pentru ei. De aici se ajunge uşor în
zbor în Kuweit şi cei mai mulţi kuweitieni sunt suniţi, nu şiiţi, şi deci împotriva lui Khomeini.
Împotriva ideii ăsteia stă faptul că, pentru a ajunge acolo, trebuie să te strecori printr-o zonă foarte
delicată, spaţiul iranian şi irakian, cu militari nervoşi, pripiţi şi întotdeauna gata să apese pe trăgaci.
Pe o zonă de optzeci de kilometri trebuie că sunt douăzeci de aerodromuri militare iraniene, cu
aparate de vânătoare operaţionale alimentate şi duzini de piloţi înspăimântaţi, gata să-şi dovedească
cu disperare credinţa faţă de noul regim.
Şi cum rămâne cu promisiunea pe care ai făcut-o lui McIver, că n-ai să-i duci pe ultima
porţiune a traseului? Din pricina celor întâmplate la Isfahan, suntem însemnaţi acum. E imposibil ca
revoluţionarii să fi uitat numele tău sau înregistrarea elicopterului. Ai văzut pe cineva scriindu-ţi
numele? Nu, nu cred. Totuşi ar fi bine să scapi de-aici cât mai repede cu putinţă. Eşti implicat într-o
evadare, la Isfahan au murit oameni, oricum o dai, tot ai încurcat-o.
Şi cum rămâne cu Şeherezada? Nu pot s-o părăsesc aici. S-ar putea să trebuiască s-o fac. Ea
e-n siguranţă la Teheran. Şi dacă vin după tine şi Şeherezada le deschide uşa şi atunci ei o iau în
locul tău?
- Mi-ar prinde bine ceva de băut, rece, spuse simţindu-şi dintr-o dată gura uscată. Crezi că
au o Coke sau ceva de genul ăsta?
- Mă duc să văd.
Amândoi îşi ridicară privirile auzind copiii lui Valik venind către ei pe cărarea dinspre lac,
cu Annoush după ei.
- Ah, spuse ea, cu zâmbetul ei fericit, totuşi cu cearcăne întunecate în jurul ochilor. E o zi
minunată, nu? Suntem atât de norocoşi!
- Da.
Răspunseră amândoi, întrebându-se în acelaşi timp cum se putea căsători o astfel de femeie
cu un asemenea bărbat. Era o plăcere să o priveşti.
- Căpitane Abbasi, unde e soţul meu?
- În casă, înălţimea Voastră, cu ceilalţi. Vreţi să vă-nsoţesc? Mă duceam chiar acolo.
- Nu vrei să-i spui, te rog, din partea mea, să vină până la mine?
Ali n-ar fi vrut s-o lase singură cu Lochart, pentru că femeia fusese de faţă când Valik şi
Seladi îi spuseseră planurile lor, cerându-i sfatul în privinţa destinaţiei, deşi nu şi în privinţa
eliminării lui Lochart, care se discutase mai târziu.
- N-aş vrea să-l tulbur eu singur pe general, înălţimea voastră. Poate am putea merge împreună.
- Te rog, spune-i că-l caut eu.
Era la fel de imperioasă ca şi generalul, deşi cu o voce mult mai binevoitoare şi fără a fi
jignitoare. Ali ridică din umeri. Insha’Allah, îşi zise şi plecă.
Când rămaseră singuri - cei doi copii se alergau în jurul barăcii jucând v-aţi ascunselea -
Annoush îl atinse cu blândeţe pe Lochart.
- Nu ţi-am mulţumit că ne-ai salvat vieţile, Tom! Lochart rămase surprins. Era pentru prima
dată când ii spunea pe numele mic. Întotdeauna îi spusese "căpitane Lochart" sau "vărul meu prin
alianţă" sau "Excelenţa voastră, soţul Şeherezadei".
- Mă bucur c-am fost de folos.
- Ştiu ce aţi făcut pentru copiii noştri şi pentru mine, dumneata şi vechiul nostru prieten,
Mac. Nu te uita aşa surprins, dragul meu. Cunosc limitele puterii soţului meu şi slăbiciunile lui. Ce
soţie n-o ştie?
Ochii ei se umplură de lacrimi.
216