James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- De ce ne-am supune ţie, spuse unul dintre ei morocănos, ei?! Cine eşti tu ca să ne dai nouă
ordine?
- Sunt colonelul Zataki, membru al Komitehului Revoluţionar din Bandar-e Delam, mulţumită
lui Allah! Americanul ne-a ajutat să scăpăm de un contraatac al fedainilor şi a adus aici
mullahul şi pe cei care aveau nevoie de asistenţă medicală.
Pe neaşteptate îl cuprinse din nou mânia. Îl îmbrânci pe Wazari şi sergentul se prăbuşi
neputincios la pământ, cu mâinile şi picioarele răşchirate.
- Lăsaţi-l pe pilot în pace, n-aţi auzit?!
Ochi şi apăsă pe trăgaci, iar glonţul trecu prin gulerul scurtei din blană de oaie pe care o
purta unul dintre oamenii aflaţi lângă Starke. Manuela aproape leşină şi toţi ceilalţi se împrăştiară în
fugă.
- Data viitoare ţi-l trag direct între ochi. Tu, latră la către Wazari, tu eşti arestat. Cred că eşti
trădător, aşa că va trebui să te verificăm. Ceilalţi mergeţi cu Allah şi spuneţi-le celor din komitehul
vostru că mi-ar face plăcere să mă întâlnesc cu ei. Aici.
Le făcu semn cu mâna să plece. Oamenii începură să mormăie între ei şi în acalmia de
moment Ayre se strecură lângă Manuela şi îşi trecu braţul în jurul umerilor ei.
- Ţin-te de mine, şopti el. E-n regulă acum. îl văzu pe Starke făcându-le semn să se depărteze.
Dădu din cap.
- Hai, Duke, spune să plecăm.
- Nu, te rog, Freddy! Eu mă simt bine, zău.
Se strădui să zâmbească şi continuă să se roage ca omul cu pistolul să-i domine pe ceilalţi şi
toate lucrurile să se sfârşească aşa. Te implor, Doamne, fă să se termine totul!
Priveau cu toţii în tăcere în timp ce Zataki aştepta cu pistolul pregătit în mână lângă
sergentul prăvălit la pământ, la picioarele sale, vreme în care cei ce-l înfruntaseră se holbau nehotăriţi
către el. Starke rămăsese în mijlocul lor, nici pe departe sigur că Zataki avea să învingă. Colonelul
verifică încărcătorul.
- Mergeţi cu Allah, toţi, repetă iarăşi, mai tare de data asta şi mai furios. Aţi surzit cu toţii?!
Fără prea mare tragere de inimă, se depărtară. Alb la faţă, sergentul se ridică şi-şi netezi
uniforma. Ayre îl văzu încercând să-şi ascundă cu disperare teama.
- Ai să rămâi aici şi n-ai să te mişti pân-am să-ţi spun eu!
Se întoarse scurt către Starke, care o privea pe Manuela.
- Pilotule, ar trebui să terminăm descărcarea, apoi oamenii mei trebuie să mănânce.
- Da... şi-ţi mulţumesc!
- Pentru nimic. Oamenii ăştia nu ştiau, nu trebuie învinovăţiţi. Din nou se uită la Manuela,
cu ochii negri, străpungători.
- Femeia ta, pilotule?
- Soţia mea, replică Starke.
- Soţia mea e moartă. A murit în incendiul de la Abadan, cu cei doi fii ai mei. A fost voia lui
Allah.
- Câteodată voia lui Allah e greu de îndurat.
- Voia lui Allah e voia lui Allah. Ar trebui să isprăvim descărcarea.
- Da.
Starke se caţără în cabină, simţind că pericolul fusese îndepărtat doar pentru moment, căci
Zataki era la fel de sensibil ca nitroglicerina. Doi răniţi erau încă legaţi la locurile lor, alături de alţi
doi, întinşi pe brancarde.
Îngenunche lângă unul dintre ei:
- Cum te simţi, bătrâne? şopti în engleză. John Tyrer deschise ochii şi clipi. Avea capul
înfăşurat într-un bandaj însângerat.
- Okay... da... okay. Ce... ce... ce s-a-ntâmplat?
- Poţi să vezi?
Tyrer păru surprins. Privi îndelung la el mijindu-şi ochii, apoi își frecă pleoapele ș i fruntea.
Spre uşurarea lui Starke, spuse:
- Sigur... Te văd puţin ca prin ceaţă şi mă doare capul. Ca dracu', da' văd cum trebuie. Sigur
că te văd, Duke. Ce dracu sa-ntâmplat?
210