James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Dobitocii! mormăi. Nu înţeleg că, de cele mai multe ori, aceştia sunt fiii şi fiicele
oamenilor care le-au clădit imperiul şi-au murit pentru el!?
Aşteptă ca aparatele să se încălzească. Murmurul lor îi făcea plăcere, luminile roşii şi verzi
clipeau şi nu se mai simţea izolat de lume. Sper că Angela şi tânărul Frederick sunt sănătoşi.
Împuţită viaţă! Să nu primesc o scrisoare sau telefoane şi telexul să fie mort! Ei, poate în curând
totul o să funcţioneze din nou.
Se întinse după comutatorul de emisie, sperând că McIver sau cineva asculta în acel
moment. Atunci băgă de seamă că, din reflexul unui vechi obicei, odată cu aparatura de emisie
-recepţie comutase şi radarul. Se întinse să-l închidă. În momentul acela, spre marginea ecranului,
către nord-vest, lângă linia de treizeci de kilometri, aproape ascuns de reflexiile puternice ale
munţilor, apăru un mic punct. Îl cercetă surprins câteva secunde. Experienţa îi spuse repede că era
un elicopter.
Se asigură că putea recepţiona toate frecvenţele şi când privi iar ecranul scânteia dispăruse.
Aşteptă. Nu reapăru. Fie a aterizat, fie a fost doborât sau se strecoară pe sub petala radarului, îşi
zise. Care din ele?
Secundele treceau. Nici o schimbare, doar linia groasă, alb strălucitoare, mătura ecranul cu
mişcarea ei circulară, lăsând în urmă o imagine concentrică a terenului înconjurător. Nici un semn
al elicopterului. Degetele apăsară comutatorul de emisie şi îşi trase microfonul mai aproape, ezită,
apoi se răzgândi şi trecu din nou pe recepţie.
N-am de ce să alertez operatorii de la turnul bazei aeriene - dacă o fi vreunul de serviciu
acolo, îşi zise. Se încruntă la ecran. Cu un creion mare de ceară roşie, marcă traseul posibil al
aparatului, socotind că zboară cu optzeci de noduri. Minutele trecură. Ar fi putut comuta pe o
distanţă de investigare mai apropiată, dar nu o făcu, în caz că aparatul nu se îndrepta către el şi,
foarte puţin probabil, încerca să se strecoare prin zona lor. Acum ar trebui să se afle la şase sau
şapte kilometri distanţă, se gândi. Ridică binoclul şi începu să cerceteze cerul de la nord către vest,
apoi către sud. Urechile prinseră zgomotul unor paşi uşori pe ultimele trepte ale scării. Inima îşi iuţi
bătăile şi închise radarul. Ecranul muri când uşa se deschise.
- Căpitanul Ayre? întrebă aviatorul într-o uniformă îngrijită, cu o faţă plăcută, voluntară, cu
trăsături persane, proaspăt ras, spre treizeci de ani, purtând o carabină militară standard în mâini.
- Da, eu sunt.
- Sunt sergentul Wazari, noul vostru controlor de zbor.
Omul îşi sprijini carabina de un perete, întinse mâna şi Ayre i-o strânse.
- Salut! Am o şcoală de trei ani în aviaţia militară americană. Controlor de zbor militar. Am
fost chiar şase luni la aeroportul Van Nuys.
Cuprinse cu privirea echipamentul.
- Frumoase scule!
- Da... mulţumesc...
Ayre răsuci binoclul în mâini un timp, apoi îl puse jos.
- Ce s-a întâmplat la aeroportul Van Nuys?
- E-o mică pistă în Valea San Fernando, lângă Los Angeles. Un nimic, da' al treilea aeroport
din State ca trafic şi-o grozăvenie. Wazari zâmbi. Numa' avioane particulare, cea mai mare parte a
lor cu tot felul de fanţi care învaţă să zboare şi care nu deosebesc o balegă de-o elice, cel puţin
douăzeci în circuit la orice oră din zi sau din noapte şi opt sunt la aterizare şi toţi se simt şi vor să
arate ca nişte richtofeni. Râse. Grozav loc să instruieşti un controlor de zbor, da' după şase luni eşti
terminat.
Ayre se forţă să zâmbească, străduindu-se să nu privească cerul.
- Locul ăsta e destul de liniştit; ba chiar normal. Noi... ei, nu prea zburăm, aşa cum ştii. Mi-e
teamă că nu prea ai mare lucru de făcut aici.
- Sigur, vroiam doar s-arunc o privire, ca să pot începe mâine de dimineaţă cu mintea
limpede.
Căută în buzunarul uniformei, scoase de acolo o listă şi i-o dădu lui Ayre.
- Aveţi trei zboruri programate pentru forajele locale, începând de la opt dimineaţa, okay?
206