James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Îi plăcea mirosul mării. Crescuse la Sydney, întotdeauna în apropierea mării. După război se
instalase din nou acolo.
Cel puţin, îşi zise, am fost acolo în intervalul între diferite slujbe şi femeia şi copiii au stat
acolo şi încă mai stau - mai mult sau mai puţin. Fiul său şi cele două fiice erau acum căsătoriţi, cu
propriii lor copii. De câte ori se afla din nou acasă, poate o dată pe an, îi vizita. Între ei exista o
relaţie amicală, deşi uşor distantă. În anii de început, soţia lui şi copiii veniseră să se instaleze în
Golf. După o lună plecaseră înapoi acasă, la Sydney.
- Ne găseşti la Bondi, Scrag, spusese ea. Ne-ajung străinătăţurile, flăcăule.
Pe timpul detaşării sale de doi ani în Kuweit, ea întâlnise un alt bărbat. Când Scragger se
întorsese acasă, ea spusese:
- Cred c-o să divorţăm, flăcăule. E cel mai bun lucru pentru copii, pentru tine şi pentru mine.
Şi aşa se-ntâmplase. Noul ei soţ trăise câţiva ani, apoi murise. Scragger şi ea alunecară încet
într-o relaţie amicală, ca şi cum nu s-ar fi despărţit, dar nici nu fuseseră supăraţi unul pe celălalt.
E soi bun. Iar copiii sunt fericiţi şi eu zbor. Îi mai trimitea încă, lunar, bani. Întotdeauna ea
spunea că n-are nevoie.
- Atunci pune-i deoparte, pentru zile negre, Nell, replica el mereu.
Până acum, ea, copiii şi copiii copiilor nu au avut zile negre, bat în lemn. Cel mai apropiat
lemn era patul carabinei pe care o ţinea revoluţionarul în poală. Din umbră, omul se uita la el cu
răutate. Bastard scârbos, n-o să-mi strice ziua. Zâmbi către el, apoi îi întoarse spatele, se întinse şi
privi în jur. E un loc grozav pentru o rafinărie îşi zise, îndeajuns de aproape de Abadan, de
conductele principale care leagă câmpurile petrolifere din nord şi sud. Grozavă idee să încerci să nu
risipeşti tot gazul ăsta care se arde! Miliarde de tone în toată lumea - o risipă criminală dacă stai şi
te gândeşti.
Rafinăria se afla pe un promontoriu, cu propriile sale cheiuri dragate, care se-ntindeau trei
sute cincizeci de metri în apele Golfului, despre care Kasigi îi spusese că vor fi capabile să
deservească două superpetroliere în acelaşi timp, indiferent de mărimea acestora. În jurul
heliportului erau kilometri pătraţi de coloane de cracare şi clădiri ce păreau întreţesute cu mii de
reţele de plastic şi oţel de toate dimensiunile, labirinturi întregi cu robineţi şi valve uriaşe, cu staţii
de pompare şi peste tot macarale şi buldozere şi grămezi gigantice de tot felul de materiale de
construcţii, munţi de ciment şi nisip, suluri de plase de oţel împrăştiate printre stive ordonate, de
dimensiunea terenurilor de fotbal, de lăzi şi containere acoperite cu învelitori din plastic şi drumuri
pe jumătate terminate, fundaţii, cheiuri şi gropi. Dar nu se vedea nimic mişcând, nici oameni, nici
maşini.
Când aterizaseră, lângă platformă îi aşteptase un comitet de primire de douăzeci sau treizeci
de japonezi adunaţi în grabă, împreună cu peste o sută de grevişti iranieni şi Gărzi Verzi înarmate,
unii purtând banderole cu OIEP, primele pe care le vedea până atunci Scragger. După multe
strigăte şi ameninţări şi cercetări ale hârtiilor lor şi aprobări date de Controlul Aerian de la Kish,
purtătorul lor de cuvânt lor zisese că doi dintre ei puteau să rămână, dar nimeni nu putea să plece şi
nici elicopterul nu putea decola fără permisiunea komitehului. În drum spre clădirea birourilor,
inginerul-şef Watanabe, care vorbea englezeşte, le explicase că, de aproape două luni, komitehul de
grevă preluase controlul asupra absolut oricărei probleme. În acest timp nu progresaseră aproape cu
nimic şi lucrul încetase.
- Nu ne îngăduie nici măcar să executăm lucrări de întreţinere la echipament.
Era un bărbat trecut de şaizeci de ani, cu un chip aspru, dur, cu părul grizonat şi mâini
puternice, muncite. Aprinsese o altă ţigare de la cealaltă, pe jumătate arsă. Ei, și
aparatul de radio?
- Au încuiat camera de transmisiuni acum şase zile; ne-au interzis s-o folosim şi-au luat
cheia cu ei. Telefoanele bineînţeles că nu funcţionează de săptămâni întregi, iar telexul cam de ceva
mai mult de o săptămână. Mai avem încă aproape o mie de japonezi aici. N-au avut permisiunea să
vină cu familiile. Suntem la limită cu proviziile, n-am primit nici o scrisoare de şase săptămâni. Nu
putem să ieşim de-aici. Nu putem să lucrăm. Suntem aproape prizonieri şi nu putem să facem nimic
decât cu foarte mare tămbălău. Oricum, măcar suntem în viaţă şi putem proteja ceea ce am făcut,
aşteptând răbdători să ne îngăduie să continuăm. Suntem într-adevăr foarte onoraţi să vă primim,
Kasigi-san - şi pe dumneavoastră, domnule căpitan!
191