James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Cu ajutorul lui Allah am ajuns pân-aici, aşa că de ce aici şi până-n Kuweit?
Ajunseseră aici cu o zi în urmă, înainte de amiază. Zborul de la locul de întâlnire de la
marginea Teheranului decursese fără vreun incident. Toate benzile radio fuseseră tăcute. Şoferul lui
de încredere, care îl slujea de cincisprezece ani, se întorsese cu maşina înapoi la Teheran, cu ordinul
de-a nu spune nimănui că ei plecaseră la casa lor de la Marea Caspică.
- Pentru reuşita acestei evadări n-am încredere în nimeni, spusese Valik soţiei sale în timp ce
aşteptau sosirea elicopterului.
Ea răspunsese:
- Desigur! Dar ar fi trebuit s-o luăm cu noi pe Ș eherezada. Asta i-ar fi prins bine şi ei şi lui
Tom Lochart și
ne-ar fi garantat că Tom ne-ar fi dus mai departe.
- Nu, ea n-ar fi plecat niciodată. De ce-ar face-o? Cu sau fără Şeherezada, în el nu trebuie savem
încredere. E străin şi nu-i unul de-al nostru.
- Ar fi fost mai înţelept s-o aducem pe ea.
- Nu, spusese el, ştiind ce-avea de făcut cu Lochart. Tot drumul de la Teheran la Isfahan
stătuse pe scaunul din faţă lângă Lochart. Zburaseră jos, ocolind oraşele şi aeroporturile. Când
Lochart chemase controlul de zbor de la baza militară Isfahan, erau evident aşteptaţi. Turnul le
dăduse direcţia de aterizare, cu ordinul de a nu mai apela şi a nu mai folosi emiţătorul. Generalul de
brigadă de aviaţie Mohamed Seladi, unchiul lui Valik, care aranjase ca ei să aterizeze şi să
realimenteze, îi aşteptase la platforma heliportului.
Generalul îi întâmpinase sobru. Cum era vremea prânzului, spusese că puteau să mănânce la
bază mai înainte de-a pleca mai departe.
- Dar, Excelenţă Mohamed, avem destulă mâncare aici, în avion, îi spusese Valik.
- Trebuie să insist, spusese nervos Seladi. Trebuie să insist, Excelenţă! Trebuie să-l salutaţi
pe comandant. E necesar ...şi trebuie să discutăm.
În acest timp, Gărzile Verzi şi gloata dăduseră buzna pe porţi, năvălind în unitate, şi îi
arestaseră pe toţi, ducându-l pe Lochart în altă parte a bazei.
Fii de căţea, se gândi furios Valik. Să ardeţi cu toţii în Iad! Am ştiut că trebuia doar să
realimentăm şi să plecăm îndată. Seladi e un încurcă lume dobitoc. E numai greşeala lui.
La primul etaj al unei clădiri aflate la patru sute de metri mai departe, Tom Lochart dormea
adânc. Fu trezit brusc de zgomotul unei învălmăşeli în coridor, uşa se izbi de perete şi el fu orbit de
lumina unei lanterne.
- Repede, spuse o voce într-o engleză cu accent american şi doi bărbaţi îl ajutară să se ridice
în picioare.
Imediat, cele două siluete pe jumătate ascunse de întuneric se întoarseră şi plecară în fugă.
Lui Lochart îi trebui doar o fracţiune de secundă ca să-şi vină în fire, apoi o rupse la fugă după ele
de-a lungul coridorului, în jos pe scări şi afară. Acolo se opri alături de ceilalţi, răsuflând greu. Abia
avu timp să vadă că amândoi bărbaţii erau ofiţeri - un căpitan şi un maior - mai înainte de a o rupe
la fugă din răsputeri în semiîntuneric.
Zorii luminau cerul către răsărit. Zăpada cădea uşor, ajutându-i să se ascundă şi
estompându-le zgomotul paşilor.
Dimpotriva lor se afla Camera de Gardă şi în faţa ei câţiva revoluţionari, moţăind neatenţi,
înghesuiţi în jurul un foc de lemne. Cei trei bărbaţi se abătură de la drumul lor şi alergară mai
departe printre două rânduri de barăci, ocoliră din nou printr-o alee, când un camion încărcat cu
revoluţionari care cântau dădu colţul înaintea lor, apoi ieşiră în câmp deschis, pe drumul de centură,
către hangarul cel mai îndepărtat în care se afla elicopterul. În umbra hangarului se opriră ca să-şi
tragă sufletul.
- Ascultă, pilotule, spuse gâfâind maiorul, când îț i zic eu, alergăm până la elicopter şi
decolăm! Gata?!
- Şi cu ceilalţi ce facem? întrebă Lochart, abia în stare să vorbească, simţind o durere
ascuţită în coaste. Ce facem cu generalul Valik şi familia...?
- Lasă-i!
Ali, maiorul, împunse cu degetul către celălalt.
- Ali stă cu tine în faţă şi eu în spate. Cât timp îţi trebuie să decolezi, din momentul în care
porneşti motoarele?
187