James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- L-am trimis de pază.
- Bine, spuse Rosemont.
Îi urmărise cu multă atenţie în timpul urcuşului şi era foarte impresionat de felul în care
lucrau în echipa, acoperindu-se unul pe celălalt, întotdeauna unul dintre ei ț inând flancurile.
Întotdeauna ştiind parcă ce trebuie să facă, fără ordine. Întotdeauna cu piedica armei trasă.
- Nu-i cam periculos? întrebase cineva mai devreme.
- Ba da, domnule Rosemont - dacă nu ştii ce faci, spusese englezul fără aroganţa pe care seaştepta
s-o descopere. Dar când fiecare copac sau colţ sau bolovan poate ascunde duşmani, diferenţa
între sigur şi nesigur înseamnă să ucizi sau să fii ucis.
Îşi aminti că celălalt adăugase, nevinovat: "O să facem tot ce putem ca să vă sprijinim şi să
vă scoatem de-aici" şi se întrebă din nou dacă vor putea să intre lăsând la o parte ieşitul. Mecca
fusese abandonată de aproape o săptămână, nimeni nu ştia la ce să se aştepte când vor ajunge acolo,
putea fi intactă, deja golită sau chiar ocupată.
- Ştii că întreaga operaţiune e-o nebunie?
- Nu-i treaba noastră să ne gândim la asta.
- Treaba noastră-i doar să o facem sau să murim? Cam împuţită treabă.
- Şi eu cred că-i împuţită, dacă te-ajută cumva! Fusese prima dată când râseseră laolaltă.
Rosemont se simţise mult mai bine.
- Ascultă, n-am mai spus-o până acum, dar mă bucur că sunt cu voi trei în gaşcă.
- Noi, ăăă, ne bucurăm şi noi că suntem aici. Ross îşi ascunse stânjeneala în faţa complimentului
direct.
- Aga, strigase în farsi către călăuză, te rog gustă din mâncarea noastră!
- Mulţumesc, aga, dar nu mi-e foame, răspunse bătrânul fără să se mişte din gura peşterii.
Rosemont îşi trase cizmele.
- Aveţi multe unităţi militare în Iran?
- Nu, juma' de duzină. Aici îi pregătim pe iranieni.
- Crezi că Bakhtiar o să reziste mult?
Îşi deschise rucsacul şi împărţi cutiile de conserve cu carne de vită.
- Nu, umblă vorba printre triburi că o s-o termine repede, probabil împuşcat, până într-o
săptămână.
Ross fluieră:
- Aşa de rău?
- Mai rău. Că-n cel mult un an Azerbaidjanul o să fie un protectorat sovietic.
- Fir-ar al dracului!
- Sigur, dar nu ştii niciodată, zâmbi Vien, asta face viata interesantă.
Ross îi întinse plosca cu un gest neglijent.
- Cea mai bună pritoceală iraniană ce se poate cumpăra.
Rosemont se strâmbă şi luă cu grijă o înghiţitură, apoi se lumină la faţă.
- Sfinte Iisuse Christoase! Scotch adevărat!
Se pregăti să tragă o duşcă zdravănă, dar Ross era atent şi înşfacă iute plosca.
- Cu grijă, e tot ce-avem, aga!
Rosemont rânji. Mâncară la iuţeală. În grotă era o căldură plăcută şi se simţeau bine.
- Ai fost vreodată în Vietnam? întrebă Rosemont, simţind nevoia să vorbească, simţind că
venise vremea.
- Nu, niciodată. Aproape am ajuns o dată acolo când tata şi cu mine eram în drum spre Hong
Kong, dar de la Saigon ne-am abătut spre Bangkok.
- Cu gurka?
- Nu ; asta a fost cu ani în urmă, deşi acum avem acolo un batalion. Aveam... Ross se gândi
o clipă. ... Aveam şapte sau opt ani. Taică-meu avea nişte legături vagi prin Hong Kong, Dunross,
da, aşa se numeau şi erau un fel de adunare a clanului. Nu-mi amintesc prea multe din Hong Kong
decât un lepros care zăcea în ţărână lângă debarcaderul feribotului. Trebuia să trec pe lângă el în
fiecare zi - aproape în fiecare zi.
- Taica-meu a fost în Hong Kong în '63, spuse Vien mândru. Era pe vremea aia director
adjunct de oficiu CIA.
175