James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

dintre ale noastre, două de fapt, în caz de necesitate, cu cei mai buni piloţi. Va fi suficient să ne
chemaţi prin radio! Cereţi un CASEVAC şi o să răspundem imediat.
Şi acum se afla acolo, aşteptând, rugându-se să nu se ivească nici un CASEVAC la care să
trebuiască să răspundă.
Jumbo Jetul 747 al companiei Air France apăruse din ceaţa roşietică. Se rotise deasupra
aeroportului timp de douăzeci de minute, aşteptând permisiunea de aterizare. McIver asculta
transmisiile turnului de control la radioemiţătorul de pe 212.
- Mai sunt nişte probleme, le spusese celorlalţi doi. Aşteptaţi! Are permisiunea!
- Acu' să vezi, murmurase Petikin.
Priviseră aparatul venind la aterizare. Era de un alb strălucitor, culorile franceze strălucind
contrastant pe fuzelaj. Se apropiase milimetru cu milimetru de pământ, într-o aterizare perfectă
când, în ultima clipă, pilotul pusese motoarele în plin, renunţând să aterizeze.
- Ce dracu se joacă ăsta acolo? spusese Genny, tresărindu-i inima.
- Pilotul spune că a vrut să arunce o privire mai de-aproape, îi răspunsese McIver. Cred că şi
eu aş fi făcut-o, aşa, ca să fiu sigur.
Îi aruncase o ocheadă lui Petikin, care trebuia să execute zborul în cazul unei chemări
CASEVAC din partea komitehului.
- Să dea Dumnezeu ca aviaţia militară să nu facă vreo nebunie.
- Uite! exclamase Genny.
Aeronava se apropiase din nou şi atinsese solul. De sub cauciucuri ieşise fum, iar marile ei
motoare urlaseră, trecând în rotaţie inversă ca să încetinească. Imediat, în întâmpinarea ei ţâşnise un
Mercedes şi, pe măsură ce vestea se împrăştiase printre cei aflaţi în clădirea terminalului şi de acolo
la baricade, şi de acolo pe străzi, mulţimile înnebuniseră de bucurie. Se pornise o cântare sacadată:
- Allah-u Akbar... Agha uhmad! Allah e mare! Stăpânul s-a întors.
Păruse să treacă o veşnicie până când scara rulantă sosise şi uşile se deschiseseră şi bătrânul
cu faţă severă, turban negru şi o barbă bogată coborâse treptele ajutat de una dintre stewardese.
Trecuse prin culoarul alcătuit de garda de onoare, formată în grabă de câţiva mullahi şi de echipajul
companiei Iran Air France, şi fusese înconjurat de oamenii lui cei mai de încredere şi de oficiali
nervoşi, şi împins iute în maşina care o pornise către clădirea aerogării. Acolo îl întâmpinase un
tumult înnebunitor de strigăte de bucurie şi ţipete, oameni care se luptau cu frenezie unul cu celălalt
ca să se poată apropia de el, să-l atingă, ziariştii din lumea întreagă înghiontindu-se pentru cea mai
bună poziţie în barajul de flash-uri şi camere TV, toată lumea strigând, Gărzile Verzi şi poliţia
încercând să-l protejeze, să nu fie strivit. Genny îl putuse vedea pentru o clipă - o statuie gravă în
mijlocul acelei nebunii frenetice - apoi fusese înghiţit de mulţime.
Femeia mai luă o înghiţitură de Martini, retrăind amintirea, cu ochii fixaţi pe aparatul de
radio, încercând să facă emisiunea să continue prin puterea voinţei şi să şteargă amintirea acelei zile
şi a discursului lui Khomeini de la cimitirul Behesht-Zahra, loc ales pentru că foarte mulţi din cei
masacraţi în Joia Sângeroasă - erau numiţi martiri - fuseseră îngropaţi acolo; să şteargă amintirea
imaginilor TV pe care le văzuseră cu toţii mai târziu, a oceanului furios de trupuri care înconjura
coloana motorizată ce îi croia drum, centimetru cu centimetru, ultima urmă de securitate se topise,
zeci de mii de bărbaţi, femei şi tineri strigând, zbătându-se, împingându-se ca să ajungă mai aproape
de el, căţărându-se peste tot pe microbuzul Chevrolet în care se afla, încercând să ajungă până la el,
să-l atingă, ayatolahul stând pe locul din faţă, senin, ridicând din când în când mâinile către
adulatorii săi. Oamenii se atârnau de capota şi de acoperişul microbuzului, plângând şi strigând,
chemându-l pe nume, luptându-se să-i ţină pe alţii la distanţă, împiedicându-l pe şofer să vadă
încotro merge, obligându-l uneori să frâneze brusc ca să se scuture de oameni sau alteori să
accelereze pur şi simplu, orbeşte; să înlăture amintirea tânărului într-o haină grosolană, cenuşie,
care se aruncase pe capota maşinii, dar nu putuse să se prindă cum trebuie şi lunecase uşor într-o
parte, sub roţi.
Duzini de astfel de tineri. Până la urmă Gărzile Verzi îşi croiseră drum de jur împrejurul şi
deasupra microbuzului şi chemaseră elicopterul şi ea îşi aminti felul nepăsător în care elicopterul se
împlântase în gloata ce se împrăştia de teama elicelor, trupuri azvârlite peste tot, răniţi oriunde-ţi
aruncai privirea, apoi ayatolahul, cu chipul la fel de impasibil şi sever, ieşind în mijlocul grupului
17