James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Noi înţelegem ce spuneţi, replică Gavallan politicos. Pot să vă rog să ne daţi asta în scris?
Căci guvernul Bakhtiar s-ar putea să nu fie de acord.
Unul traduse şi se iscă un hohot general de râs.
- Bakhtiar s-a dus, spuse bărbatul printre hohote de râs. Potaia Şahului se ascunde. Se
ascunde, înţelegi? Imamul este guvernul. El singur.
- Da, desigur, spuse Gavallan fără să-l creadă. Deci putem pleca?!
- Pleacă. Mâine prezentaţi autorităţi.
- Unde şi care autorităţi?
- Autorităţile Teheran.
Omul traduse pentru ceilalţi şi din nou toată lumea râse. Mullahul băgă în buzunar
paşaportul şi celelalte documente şi plecă călcând apăsat, plin de importanţă. Gărzile îl însoţiră,
luându-l cu ele şi pe asudatul ofiţer.
- Ceilalţi o porniră care încotro, în aparenţă fără ţintă. Câţiva rămaseră să-i privească,
sprijiniţi de perete, cu carabinele militare agăţate neglijent de umăr. Clădirea era foarte friguroasă şi
deosebit de goală.
- Are în mare măsură dreptate, ştii?
Gavallan şi McIver priviră în jur. Era George Talbot de la Ambasada Britanică, un bărbat
scund, uscăţiv, de cincizeci şi cinci de ani, îmbrăcat într-un pardesiu gros şi pe cap cu o căciulă
rusească de blană. Stătea în uşa biroului vamal. Lângă el se afla un bărbat cam de şaizeci de ani,
înalt, lat în umeri, cu ochi de un albastru palid, foarte duri, cu mustaţa cenuşie şi tunsă scurt, ca şi
părul, îmbrăcat obişnuit - fular, pălărie şi un pardesiu vechi.
Amândoi fumau.
- O, hello, George, mă bucur să te văd! Gavallan se îndreptă către el, întinzându-i mâna. Îl
cunoştea de ani de zile, fuseseră şi în Iran şi în Malaya, unde lucrase Talbot mai înainte şi unde S-G
avea de asemenea vaste operaţii de deservire a exploatărilor petroliere.
- De când eşti aici?
- Doar de câteva minute. Talbot strivi ţigara, tuşind absent.
- Hello, Duncan! Ei, grozavă brambureală, nu-i aşa?
- Da, aşa-i.
Gavallan aruncă o privire scurtă celuilalt bărbat.
- Ah, îmi dai voie să ţi-l prezint pe dl. Armstrong? Gavallan îi scutură mâna.
- Hello, spuse, întrebându-se unde îl mai văzuse şi cine era, măsurându-i căutătura fermă şi
chipul aspru.
Cincizeci de lire pentru un nasture rupt că dacă-i american e de la CIA, se gândi.
- De la ambasadă? întrebă ca din întâmplare, ca să afle.
Omul zâmbi şi scutură din cap.
- Nu, sir.
Îşi ascuţise auzul, dar nu putu să identifice accentul - englezesc sau american. Poate fi şi
unul şi altul. Sau canadian, se gândi. E greu de spus după două cuvinte.
- Cu treburi oficiale pe-aici? întrebă McIver.
- Da şi nu.
Talbot se îndreptă cu paşi mari către uşa care ducea spre pista aeroportului, unde se afla
parcată maşina lui McIver, îndepărtându-i de urechi iscoditoare.
- De fapt, în clipa în "care am auzit apropiându-se reactorul vostru, noi, ăăă, ne-am grăbit
încoace sperând că ai putea să iei nişte, ăăă, cum să zic, nişte misive pentru guvernul Majestăţii
Sale. Ambasadorul v-ar fi mai mult decât recunoscător. Dar, ei bine, am ajuns aici chiar la vreme ca
să vă vedem avionul decolând. Păcat!
- Aş fi bucuros să vă ajut oricum, spuse Gavallan la fel de încet. Poate mâine?
Văzu brusc schimbul de priviri dintre cei doi bărbaţi şi se întrebă încă o dată ce i se părea a
nu fi în regulă.
- E cu putinţă, domnule Gavallan? întrebă Armstrong.
- E cu putinţă.
Gavallan hotărî că era englez, deşi nu în întregime. Talbot zâmbi şi tuşi fără să bage de
seamă.
166