James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Sigur. Şi Tom ar trebui să fie acolo. Trebuia să ajungă ieri acolo de la Zagros, cu poşta de
acasă...
Ciudat, îşi zise Petikin în treacăt, încă mai consider Anglia acasă, chiar dacă m-am despărţit
de Claire şi de toate.
- S-a întors chiar acum din concediu. Asta mi-ar plăcea să fac: să plec în concediu. Trebuia
s-o fac de mult. Poate că Mac ar putea să trimită pe cineva să mă-înlocuiască.
Erikki îi trase un ghiont uşor.
- Să lăsăm grijile pentru mâine, ce zici? Ei, Charlie, ăsta da zbor! Când te-am văzut, mi-am
zis: visez sau sunt mort.
- Ai văzut steagul meu finlandez?
- Nu, 1-a văzut Ali... cum îi zici tu? Recovski?
- Rakoczy.
- Rakoczy 1-a recunoscut. Dacă n-ar fi fost el, mie nu mi-ar fi dat prin cap. Îmi pare rău.
Petikin aruncă o privire în spate. Ce vrea cu tine?
- Nu ştiu, dar orice-ar fi e în folosul sovieticilor. Erikki înjură îndelung.
- Aşa că şi noi îi datorăm viaţa, nu? După un timp Petikin spuse:
- Da, n-aş fi putut-o face singur.
Trase cu coada ochiului în cabina din spate. Rakoczy era foarte atent, Azadeh somnorea şi
pe chipul ei plăcut treceau umbre. Dădu scurt din cap, apoi se întoarse.
- Azadeh pare okay.
- Nu, Charlie, nu e-aşa, spuse Erikki, cu o strângere de inimă. Ziua de azi a fost cumplită
pentru ea. A spus că niciodată nu s-a aflat atât de aproape de săteni... vreau să spun înconjurată,
înghesuită... Azi au reuşit s-o facă să se piardă cu firea. Acum a văzut adevărata faţă a Iranului,
realitatea poporului ei. Asta şi faptul c-au forţat-o să-şi pună chadorul. Fu din nou străbătut de un
tremur. A fost ca un viol - i-au violat sufletul. Acum cred că totul va fi altfel pentru ea, pentru noi.
Cred că va avea de ales: familia sau eu, Iranul sau exilul. Ăştia nu ne doresc aici, e vremea să
plecăm, Charlie! Cu toţii!
- Nu, greşeşti. Poate pentru tine sau Azadeh s-au schimbat lucrurile, dar tot au nevoie de
petrol, aşa că tot mai au nevoie de elicoptere. Noi mai suntem utili încă mulţi ani de aici înainte, ani
buni. Cu contractele Guermey şi toate...
Petikin se opri simţind o bătaie pe umăr şi se uită în spate. Azadeh era trează. Nu auzi ce
spunea Rakoczy, așa că își trase la o parte o cască.
- Ce?
- Nu folosi radioul, căpitane, şi pregăteşte-te s-aterizezi la periferie, unde am să-ţi spun.
- Trebuie să cer permisiunea.
- Nu fi prost! Permisiunea de la cine? Toţi sunt mul prea ocupaţi acolo, jos. Aeroportul
Teheran e asediat, ca şi Doshan Fappeh şi Galeg Morghi. Ascultă sfatul meu şi aterizează pe
aeroportul Rudrama, după ce mă laşi pe mine.
- Va trebui să raportez. Militarii insistă... Rakoczy râse sardonic.
- Militarii? Şi ce-ai să raportezi? C-ai aterizat pe un deal lângă Qazvin, ai luat parte la
uciderea a cinci sau şase și
ai luat cu tine doi străini care fugeau? De cine salvai de popor?
Întunecat Petikin se întoarse cu spatele ca să deschidă emiţătorul, dar Rakoczy se aplecă
înainte şi-l scutură neîndurător.
- Trezeşte-te! Militarii nu mai există. Generalii i-au acordat victoria lui Khomeini. Militarii
nu mai există, s-au dat bătuţi.
Îl priviră toţi fără să înţeleagă. Elicopterul se legănă. Grăbit, Petikin echilibra comenzile.
- Despre ce vorbeşti?
- Noaptea trecută, târziu, generalii au ordonat tuturor trupelor să se întoarcă în cazărmi. Toţi
soldaţii. Au lăsat câmpul de luptă lui Khomeini şi revoluţiei sale. Acum, între Khomeini şi puterea
deplină nu există armată, poliţie, jandarmi. Poporul a învins!
- Asta nu-i cu putinţă! spuse Petikin.
- Nu, spuse Azadeh înspăimântată. Tatăl meu ar fi ştiut.
- A! Abdullah cel Mare, spuse Rakoczy batjocoritor. Acum ştie, dacă mai trăieşte.
- Nu-i adevărat!
156