James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Okay, Scot, dă-i drumul! Tu conduci, spuse şi ieşi.
Văzu ochii lui Scot mărindu-se.
- Vrei să spui, de unul singur?
- De ce nu, mon brave! Ţi-ai făcut toate orele de antrenament. Ăsta-i al treilea zbor de
verificare al tău. Trebuie să-ncepi cumva! Dă-i drumul!
Îl urmări pe Scot ridicându-se. În mai puţin de cinci secunde, elicopterul ajunse deasupra
prăpastiei, cu un gol de trei mii de metri sub el. Ştiind cât de ameţitor şi minunat era primul zbor de
unul singur de la Bellissima, invidia emoţia bărbatului. Tânărul Scot o merită, îşi zise, prividu-l
critic. Îşi desprinse ochii de pe elicopterul care se depărta şi-şi aruncă privirile în jur, întrebându-se
ce se schimbase deodată. Apoi realiză că tăcerea era atât de atotcuprinzătoare
Încât i se păru că asurzise. Pentru un moment simţi o ameţeală ciudată, ba chiar puţină
greaţă, apoi şuierul vântului crescu din nou şi redeveni el însuşi.
- Jean-Luc, acolo!
De cealaltă parte a taberei, din umbră, înconjurat de un grup de oameni, îl chema Pietro. Îşi
croi drum cu mult efort până la ei. Erau ciudat de tăcuţi.
- Uite acolo, spuse Pietro nervos, arătând în sus. Chiar sub troian, acolo. La opt sute - o mie
de metri dedesubt. Vezi crăpăturile?
Le văzu. Îşi simţi măruntaiele îngreunându-se. Nu mai erau nişte crăpături, ci adevărate
fisuri. În timp ce priveau, se auzi un geamăt profund. Întreaga masă de zăpadă şi gheaţă păru să se
mişte un milimetru. O mică bucată de zăpadă îngheţată se desprinse şi se rostogoli la vale. Prinse
viteză, mărindu-se, coborând cu zgomot de tunet în josul pantei abrupte. Înmărmuriseră. Avalanşa,
conţinând acum tone de zăpadă şi gheaţă, se opri cam la cincizeci de metri de ei.
Unul dintre oameni sparse tăcerea:
- Să sperăm că elicopterul nu se-ntoarce glonţ înapoi, ca un kamikaze! Asta ar putea fi
detonatorul, amico! Chiar şi un zgomot slab poate să declanşeze întreaga afurisenie!
CAPITOLUL 18
Deasupra Qazvinului; ora 3,17, după-amiază. Din momentul în care, cu aproape două ore în
urmă, Charles Petikin părăsise Tabrizul împreună cu Rakoczy, bărbatul pe care el îl ştia sub numele
de Smith, pilotase elicopterul în linie cât de dreaptă şi cât mai stabil cu putinţă, sperând să-l
adoarmă pe agentul KGB sau cel puţin să-i slăbească atenţia. Pentru acelaşi motiv evitase orice
conversaţie coborând-şi căştile pe gât. În cele din urmă Rakoczy se dăduse bătut, mulţumindu-se să
privească terenul de sub ei, dar rămăsese în alertă, cu arma de-a curmezişul genunchilor, cu degetul
mare pe piedica de siguranţă. Petikin se întreba cine era omul, ce era, cărui grup de revoluţionari îi
aparţinea - poate armatei sau Serviciului Secret - şi dacă era aşa, de ce era atât de important să
ajungă la Teheran. Nici o clipă nu-i trecuse prin cap că omul era rus şi nu iranian.
La Bandar-e Pahlavi, unde alimentarea fusese cumplit de înceată, nu făcuse nimic ca să
întrerupă monotonia; plătise doar cu ultimii dolari rămaşi şi privise cum se umplu rezervoarele, apoi
semnase chitanţa oficială Iran Oil. Rakoczy încercase să pălăvrăgească cu cel care făcuse treaba, dar
omul fusese ostil, evident înspăimântat de a fi văzut alimentând acest elicopter străin şi chiar şi mai
înspăimântat de pistolul mitralieră aflat pe scaunul din faţă. Tot timpul cât se aflaseră la sol, Petikin
cântărise şansa de a încerca să înşface arma. Nici o clipă nu avusese ocazia. Era o armă
cehoslovacă. În Coreea şi în Vietnam erau cu grămada. Dumnezeule, se gândi, vremea aia parcă ar
fi fost acum un milion de ani.
Decolase de la Bandar-e Pahlavi şi-acum se îndrepta către sud, la trei sute de metri
altitudine, urmând şoseaua Qazvin. Către est zărea plaja unde îi lăsase pe căpitanul Ross şi pe cei
doi paraşutişti ai săi, şi iarăşi se întrebă care fusese misiunea lor şi de unde ș tiuseră că zbura către
Tabriz.
Sper ca Dumnezeu să-i ajute, orice-ar avea de făcut. Trebuie sa fie ceva urgent şi important.
Sper să-l mai întâlnesc pe Ross.
- De ce zâmbeşti, căpitane?
150