James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Callaghan e al dracului de înţepat...
Se opri auzind zgomotul slab al unui vehicul greu ce trecea pe sub ferestre. Apartamentul se
afla la ultimul etaj, al cincilea, al unei clădiri moderne dintr-o zonă rezidenţială, în marginea nordică
a Teheranului încă un vehicul trecu zgomotos.
- Se pare că-s nişte tancuri.
- Sunt tancuri, Genny, spuse Petikin.
Avea cincizeci şi şase de ani, fusese pilot în RAF, era originar din Africa de Sud, avea părul
închis şi înspicat cu cenuşiu, era pilot şef în Iran şi şeful programelor de antrenament al Armatei
Iraniene şi al Forţelor Iraniene Helipurtate, din partea S-G.
- Poate că ne paşte încă una rea, spuse ea.
De patru săptămâni, fiecare zi fusese rea. Mai întâi venise legea marţială din septembrie,
când fuseseră interzise adunările publice, iar "Şahul impusese interdicţia de circulaţie de la nouă
seara la cinci dimineaţa, lucru care nu făcuse altceva decât să zgândăre şi mai rău populaţia, în
special în capitală, Teheran, în portul petrolier Abadan şi în oraşele religioase Qom şi Meshed.
Muriseră mulţi. Urmase escaladarea violenţei, Şahul şovăise, apoi brusc, în ultimele zile ale lui
decembrie, anulase legea marţială, îl numise pe Bakhtiar, unul dintre moderaţi, prim ministru,
făcuse concesii, iar apoi, incredibil, pe şaisprezece ianuarie, părăsise Iranul pentru "vacanţe".
Bakhtiar îşi formase propriul guvern, iar Khomeini - încă în exil în Franţa - îl dezavuase - pe el, e
membrii guvernului şi pe cei care-l sprijineau. Revoltele se înmulţiseră şi numărul morţilor crescuse
din nou. Bakhtiar încercase să negocieze cu Khomeini, care refuzase să se întâlnească cu el sau să-i
vorbească, mulţimea se încăpăţânase, armata se încăpăţânase, apoi închisese toate aeroporturile
pentru Khomeini, apoi îi îngăduise să vină în ţară şi după asta, la fel de incredibil, cu opt zile în
urmă, pe întâi februarie, reîntoarcerea Iui Khomeini.
De atunci zilele sunt foarte proaste, îşi zise.
În dimineaţă aceea, ea, soţul ei şi Petikin fuseseră la Aeroportul internaţional din Teheran.
Era joi, o vreme foarte rece şi totul era îngheţat, petice de zăpadă se zăreau ici şi colo, iar vântul
bătea uşor. Aerul era tare şi înviorător. Către nord, munţii Elburs erau împodobiţi cu alb, soarele
care răsărea însângerând zăpada. Ei trei stăteau lângă un 212 staţionat pe platoul din capătul pistei
aeroportului, la mare distanţă de pista din faţa terminalului. Un alt 212 se afla la celălalt capăt al
terenului de aterizare, pregătit şi el pentru decolare imediată, amândouă aparatele aduse acolo la
ordinul sprijinitorilor lui Khomeini. De partea aceasta terminalul era pustiu, cu excepţia a circa
douăzeci de ofiţeri nervoşi, mulţi dintre ei purtând pistoale mitralieră, aşteptând într-un mare
Mercedes negru şi o maşină cu radioemiţător, care fusese reglat pe frecvenţa turnului de control.
Era linişte acolo.
Un contrast violent cu interiorul terminalului şi zona din afara gardului împrejmuitor.
Înăuntrul clădirii se afla o delegaţie de primire de aproape o mie de politicieni, ayatolahi,
mullahi, ziarişti special invitaţi şi sute de poliţişti în uniformă şi Gărzi Islamice cu banderole verzi
pe braţ - armata revoluţionară proprie, ilegală a mullahilor. Toţi ceilalţi fuseseră îndepărtaţi de
aeroport, toate drumurile de acces blocate, păzite şi baricadate. Imediat după aceste baricade se
aflau zeci de mii de oameni de toate vârstele, neliniştiţi. Majoritatea femeilor purtau chador, rochia
lungă ca un văl care le acoperea din creştet până în tălpi. Din spatele acestor oameni, mărginind
traseul de şaisprezece kilometri până la cimitirul Behesht-Zahra, unde ayatolahul urma să ţină prima
sa cuvântare, se aflau zece mii de poliţişti înarmaţi şi în jurul lor - înghesuiţi în balcoane, la ferestre,
pe acoperişuri şi pe străzi - cea mai mare adunare de oameni pe care o cunoscuse vreodată Iranul. O
mare de oameni, cei mai mulţi locuitori ai Teheranului. Aproape cinci milioane de persoane se
găseau în oraş şi în preajma lui; toţi neliniştiţi, toţi nervoşi, toţi temători că avea să se ivească o
întârziere de ultim moment, sau poate că aeroportul va fi închis încă o dată împotriva, sau poate că
forţele aeriene îl vor doborî - cu sau fără ordin.
Primul ministru Shahpur Bakhtiar, membrii cabinetului şi generalii armatei nu se aflau la
aeroport. Deliberat. Nu se afla acolo nici unul dintre ofiţerii sau soldaţii lor. Aceştia aşteptau în
barăcile lor sau la aerodromuri sau pe nave, toţi la fel de neliniştiţi şi nerăbdători să treacă la
acţiune.
- Aş fi vrut să rămâi acasă, Gen, spusese McIver îngrijorat.
- Aş fi vrut să stăm toţi acasă, spusese Petikin la fel de neînlargul lui.
15