James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- CASEVAC, spuse Jean-Luc privind printre gene. Trebuie să fie la sonda Rosa sau la
Bellissima.
- Am plecat.
Scot Gavallan porni grăbit.
- Vin cu tine. O să luăm un 212 şi o să transformăm totul într-un zbor de verificare pentru
tine.
În câteva minute se aflau în aer. Sonda Rosa era una dintre sondele pe care le căpătaseră în
urma contractului Guerney, iar Bellissima, una dintre cele pe care o deserveau în mod obişnuit.
Toate cele unsprezece sonde din zona aceea fuseseră instalate de o companie italiană pentru Iran Oil
şi deşi toate erau legate prin radio cu Zagros Trei, legătura nu era întotdeauna bună din pricina
munţilor şi a efectului de ecranare. Rachetele de semnalizare ţineau locul radioului.
Aparatul urcă constant, trecând de trei mii de metri, plafonul operaţional de patru mii de
metri depinzând de încărcătură. Văile acoperite cu zăpadă sclipeau în lumină soarelui. În faţa lor,
într-un luminiş de pe un mic platou aflat la trei mii şapte sute opt zeci şi cinci de metri altitudine, se
zărea sonda Rosa - câteva trailere pentru locuinţe şi şoproane împrăştiate la întâmplare în jurul
turnului înalt. Şi o platformă de aterizare.
- Rosa, aici Jean-Luc! Mă auzi?
Aşteptă răbdător.
- Tare şi limpede, Jean-Luc!
Era vocea veselă a lui Mimmo Sera, "omul firmei" cel mai mare în funcţie de acolo, un
inginer însărcinat cu toate lucrările.
- Ce ne-ai adus ei?
- Niente, Mimmo. Am văzut o rachetă roşie şi verificam.
- Mon Dieu, CASEVAC! N-am fost noi. Fără să mai stea pe gânduri, Scot întrerupse
manevra de aterizare, aplecă aparatul pe-o parte şi se îndreptă către noile coordonate, urcând mai
sus în munţi.
- Bellissima?
- O să verificăm.
- Daţi-ne de ştire, da? N-am avut vreo legătură de când a început furtuna. Care-s ultimele
ştiri?
- Ultima am auzit-o acum două zile. BBC-ul spunea că Nemuritorii de la Doshan Tappeh au
înăbuşit o revoltă a Şcolii de Piloţi şi a civililor. N-avem nici o veste de la sediul central din
Teheran sau de la altcineva. Dacă aflăm ceva, o să vă comunicăm prin radio.
- Ei, radio! Jean-Luc, mai avem nevoie de încă o duzină de ţevi de şase ţoii şi ca de obicei,
de ciment, începând de mâine. Okay!
- Biensur!
Jean-Luc era încântat că apăruse de lucru în plus şi că se ivise ocazia de a dovedi că erau
mai buni decât Guerney.
- Cum merge?
- Am săpat până la trei mii de metri şi se pare că o să dăm de ceva grozav. Aş vrea să-l tubez
luna viitoare, dacă se poate. Poţi comanda la Slumberger?
Slumberger era o firmă internaţională care producea şi aproviziona cu echipament electronic
de mare precizie pentru măsurări la mare adâncime a depunerilor de petrol şi a calităţii diferitelor
straturi, echipamente de ghidaj pentru sondele de foraj, de agăţare a sapelor rupte, de forare prin
explozie, ţevi de oţel pentru pomparea petrolului, dimpreună cu experț i care puteau să le
manevreze. Foarte scumpe, dar absolut necesare. Tubarea puţului era ultima operaţiune înainte de
cimentarea îmbrăcăminţii de oţel şi conectarea sondei la conductă.
- O să ţi le aducem aici luni, de oriunde ar fi, Mimmo - cu voia lui Khomeini.
- Mamma mia, spune-i lui Nasiri că trebuie să le primim.
Recepţia se pierdea iute.
- Nici o problemă! O să te chem la întoarcere. Jean-Luc aruncă o privire afară din carlingă.
Treceau peste o culme, încă în urcare, cu motoarele în plin efort.
- Merde! Mi-e foame, spuse şi se întinse în scaun. Mă simt de parcă mi-aş fi făcut masaj cu
un perforator pneumatic - da' ce cursă!
145