James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Odată ajuns pe şosea debloca unul dintre diferenţiale, schimbă viteza şi porni ca o furtună.
Numai când ajunse destul de departe de acel loc i se risipi ceaţa sângerie de pe ochi. Cu
răsuflarea tăiată îș i aminti şuierul gloanţelor ce împroşcaseră maşina şi că Azadeh era cu el. Cuprins
de panică, o căută cu privirea. Era teafără, deşi îngheţată de spaimă, şi stătea ghemuită în scaun,
agăţându-se cu amândouă mâinile de un mâner lateral, înconjurată de găuri de gloanţe, găuri de
gloanţe în parbriz, găuri în acoperiş, dar ea întreagă şi nevătămată, deşi în prima clipă văzu doar
chipul urâţit de chador al unei femei iraniene, un chip ca oricare altul dintre zecile de mii pe care le
zăriseră în mulţime.
- Oh, Azadeh! gâfâi, apoi întinse braţul şi o trase către el, conducând cu o singură mână.
Peste o clipă încetini şi trase la marginea drumului, îmbrăţişând-o, în timp ce pe ea o
scuturau suspinele. Nu observă că indicatorul de benzină arăta rezervorul aproape gol sau că
circulaţia se aglomera, şi nici privirile duşmănoase ale trecătorilor sau că în multe maşini se aflau
revoluţionari care se grăbeau către Teheran.
CAPITOLUL 17
La Zagros Trei; ora 3,18 după-amiază. Întinşi pe sănii, cei patru bărbaţi coborau în viteză
panta din spatele bazei, cu Scot Gavallan puţin înaintea lui Jean-Luc Sessonne, care era cap la cap
cu Nasiri, managerul bazei, urmaţi la vreo douăzeci de metri de Nitchak Han. Era o întrecere
aranjată de Jean-Luc, "Iranul împotriva lumii", şi toţi patru bărbaţii încercau înfierbântaţi să-şi
mărească viteza. Zăpada era o pulbere de un alb virginal, zăpadă măruntă şi foarte uşoară, absolut
neatinsă, aşternută deasupra unei cruste întărite. Urcaseră cu toţii pe creasta din spatele bazei,
însoţiţi de Rodrigues şi un sătean pe post de arbitri de start. Premiul câştigătorului consta din cinci
mii de riali - cam şaizeci de dolari - şi una dintre sticlele cu whisky ale lui Lochart.
- Tom n-o să se supere, hotărâse Jean-Luc cu măreţie. Are un concediu suplimentar, huzureşte
vesel la Teheran, în timp ce noi trebuie să stăm la bază! Iar eu, nu sunt eu la comandă?
Bineînţeles. Comandantul confiscă sticla spre gloria Franţei, spre binele trupelor mele glorioaselor
noastre gazde şi stăpâni ai acestor pământuri, Yazdek Kash'kai, adăugase el în strigătele unanime de
bucurie.
Era o după-amiază minunată, însorită, la două mii cinci sute de metri altitudine, cerul de un
albastru adânc era lipsit de nori, aerul cristalin. Noaptea, ninsoarea se oprise. De când plecase
Lochart la Teheran, cu trei zile în urmă ninsese întruna. Acum baza şi depresiunea dintre munţi era
o privelişte de basm, cu brazi, zăpadă şi creste ce se ridicau la patru mii cinci sute de metri, sub un
strat de şaizeci de centimetri de zăpadă proaspătă.
Pe măsură ce se apropiau de piciorul pantei, aceasta devenea şi mai abruptă, iar nişte troiene
nevăzute îi săltau din când în când. Prinseseră viteză, uneori aproape disparând sub norii de zăpadă,
plini de entuziasm, lipiţi cu tot trupul de sănii şi hotărâţi să învingă.
În faţa lor erau câteva pâlcuri de pini. Scot frână iscusit cu călcâiele bocancilor săi de schi,
strângând cu mâinile înmănuşate capătul curbat al patinelor din faţă, şi trasă un graţios arc de cerc
în jurul copacilor, se mai simţi săltat încă o dată, apoi se năpusti în jos pe ultima parte a pantei, către
linia de sosire ce se vedea departe, jos, şi unde restul sătenilor şi al personalului bazei îi încurajau cu
strigăte. Nasiri şi Jean-Luc frânară o fracţiune de secundă mai târziu, ocoliră pâlcul de copaci ceva
mai repede, săltară într-o cascadă de zăpadă şi îl ajunseră din urmă, distanţa dintre ei reducându-se
doar la câţiva centimetri.
Nitchak Han nu frână deloc, sau se prefăcu doar, se-ncredinţă lui Allah pentru a suta oară în
viaţa lui, închise ochii şi se îndreptă glonţ către copaci. Insha’Allah. Trecu pe lângă primul copac la
distanţă de jumătate de metru, pe lângă următorul la un sfert de metru, deschise ochii tocmai la timp
ca să evite să dea cu capul de un trunchi de copac, spintecă un desiş de puieţi, ţâşni brusc în trepte
peste o ridicătură, ocolind miraculos un trunchi căzut ș i se izbi din nou de pământ, primind în piept
o lovitură dureroasă care aproape îi tăie respiraţia, dar se ţinu mai departe de mânere, venind
vertiginos din urmă, alunecă aplecat primejdios pe o patină preţ de o secundă, îș i recapătă echilibrul
şi ţâşni din pădure mai iute decât ceilalţi, pe o traiectorie mai dreaptă decât ceilalţi, cu zece metri
înaintea tuturor, într-un tunet de urale din partea sătenilor.
143