James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Cele mai multe femei iraniene purtau mărgele turcoaz sau albastre sau o singură piatră
albastră, împotriva deochiului.
- Fii de căţea! De ce trebuie să se poarte aşa?! Diavoli! Fie afurisiţi pe veci!
Chiar la marginea oraşului se afla o mare unitate militară de instrucţie şi o bază aeriană.
- De ce nu sunt soldaţi aici?
- Mi-ar plăcea şi mie să ştiu, răspunse el.
Pe dreapta se ivi intersecţia cu drumul Abadan-Kermanshah. Cea mai mare parte a
vehiculelor luară calea asta.
Garduri din sârmă ghimpată mărgineau amândouă şoselele, ca şi cele mai multe drumuri şi
autostrăzi importante din Iran. Gardurile erau necesare ca să împiedice oile, caprele, vacile, câinii şi
oamenii să traverseze drumul. Accidentele erau foarte frecvente şi mortalitatea ridicată.
Dar asta-i normal în Iran, se gândi Erikki. Ca nerozii ăia nebuni care au căzut în prăpastie.
Nimeni nu ştie, nimeni nu a raportat accidentul şi nimeni nu s-a străduit să-i îngroape - doar hoitarii,
animalele sălbatice şi haitele de câini vagabonzi.
Se simţiră mai bine când lăsară oraşul în urmă. Peisajul de ţară se desfăşură din nou în faţa
lor, livezile îşi luară din nou locul dincolo de drum, şanţuri şi sârmă ghimpată, muntele Elbrus la
nord şi ţinutul vălurit la sud.
Dar înainte ca viteza să crească cât de cât, cele două benzi ale lor se aglomerară şi mai mult,
viteza scăzând din ce în ce, apoi deveniră treptat una singură, înghesuită şi plină de huiduieli
înfuriate. Obosit, blestemă inevitabilele lucrări rutiere care probabil că provocaseră gâtuirea,
schimbă vitezele, mâinile şi picioarele lucrând singure, ca după o voinţă proprie, el abia percepând
că oprea şi pornea, oprea şi pornea, înaintând centimetru cu centimetru, motoarele huruind şi
supraîncălzindu-se, zgomotul şi nemulţumirea crescând în fiecare vehicul. Brusc, Azadeh arătă cu
degetul înainte.
- Uite!
La o sută de metri mai departe era un baraj. Grupuri de oameni îl înconjurau. Unii erau
înarmaţi, toţi erau civili şi îmbrăcaţi sărăcăcios. Barajul se afla la marginea unui sat greu de definit,
cu tarabe alături de drum şi, pe pajiştea de la marginea lui, sătenii - bărbaţi, femei şi copii - se
amestecau cu oamenii de lângă barieră. Toate femeile purtau chador negru sau cenuşiu. Pe măsură
ce fiecare vehicul se oprea, se verificau actele de identitate ale ocupanţilor şi apoi era lăsat să treacă.
Câteva maşini fuseseră scoase de pe drum pe pajişte, unde oameni din grup interogau ocupanţii.
Erikki zări şi acolo arme.
- Nu sunt Gărzile Verzi, spuse.
- Nu-i nici un mullah acolo. Vezi vreun mullah?
- Nu.
- Sunt tudehi sau mujhadini, sau fedaini.
- Ar fi bine să-ţi pregăteşti actele, spuse el şi zâmbi. Pune-ţi scurta, să nu răceşti când
deschid ferestrele... şi căciulită.
Nu-l îngrijora frigul, ci curba sânilor ei ridicaţi mândri sub pulover, fineţea taliei şi părul ei
lăsat liber.
În cutia de bord se afla un cuţit mic, în teaca lui. Îi ascunse în cizma dreaptă. Celălalt,
marele pukoh, era sub pufoaica lui, la brâu, în mijlocul spatelui. Când în cele din urmă le veni
rândul, bărbaţi ursuzi, bărboşi, înconjurară maș ina. Câţiva purtau carabine americane, unul un AK
47. Printre ei se aflau câteva femei - doar chipuri în chador. Se holbară la ea cu ochi rotunzi şi
încruntări dezaprobatoare.
- Actele! spuse unul dintre ei în farsi, întinzând mâna, răsuflarea-i greţoasa acoperind
mirosul veşmintelor şi trupurilor nespălate ce pătrundea în maşină.
Azadeh privea drept înainte, încercând să nu bage în seamă rânjetele, murmurele şi apropierea
lor, cu care nu era nicidecum obişnuită. Politicos, Erikki îi întinse actele lor. Omul le primi, se
uită la ele şi le trecu mai departe unui tânăr care ştia să citească. Toţi ceilalţi aşteptară tăcuţi,
holbându-se, tropăind din picioare de frig într-un târziu, tânărul spuse într-o persană aspră:
- E un străin venit dintr-un loc numit Finlanda. Vine de la Tabriz. Nu-i american.
- Arată a american, spuse altcineva.
- Femeia se numeşte Gorgon. E nevasta lui. Cel puţin aşa scrie în hârtii.
139