James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Duncan, ascultă un moment, te rog.
Se întoarse, îşi puse braţele în jurul lui şi îşi sprijini fruntea de pieptul lui, continuând cu
aceeaşi voce pierdută care îl tulbura profund.
- Trei dintre partenerii tăi au fugit deja cu familiile lor şi cu toţi banii cu care au putut. Şahul
şi familia lui au plecat cu toţi banii lor, alte mii de oameni, majoritatea dintre cei pe care-i
cunoaştem, sunt plecaţi, ai spus-o tu singur, şi acum chiar Marele General Valik a rupt-o la fugă, în
ciuda legăturilor lui sus-puse - şi trebuie că sunt de ambele părţi ale baricadei - şi dacă Nemuritorii
n-au zdrobit mica revoltă de la Doshan Tappeh, câţiva cadeţi din aviaţie şi civili prost înarmaţi -
practic la ei acasă - e vremea să închidem prăvălia şi s-o ştergem!
- Nu putem, Gen! izbucni bărbatul şi ea îi putu auzi inima răpăind în piept şi îngrijorarea ei
crescu. Asta ar fi un dezastru.
- Ar fi numai pentru scurt timp, până se îndreaptă lucrurile.
- Dac-o şterg din Iran, ruinez S-G.
- Nu ştiu nimic în privinţa asta, Duncan, dar sigur e că decizia îi aparţine lui Andy, nu ţie, el
ne-a trimis aici.
- Da, dar el m-a întrebat ce cred şi n-am putut să recomand plecarea şi părăsirea în urma
noastră a elicopterelor şi a pieselor valorând douăzeci sau treizeci şi ceva de milioane de dolari - în
balamucul ăsta n-ar rezista o săptămână. Ar fi furate sau distruse şi-am pierde totul, totul - nu uita,
Gen, toţi banii noştri de pensie, totul, pentru noi, e legat de S-G.
- Dar, Duncan, nu crezi că...
- N-aş pleca lăsând aici elicopterele şi piesele. McIver se simţi pierdut şi cuprins de panică
la acest gând .
- Pur şi simplu nu pot.
- Atunci ia-le cu tine.
- Pentru Dumnezeu! Nu le putem scoate de-aici. Nu putem obţine aprobările! Nu pot să le
scot din inventarul iranian. Nu putem. Suntem prinşi aici până se isprăveşte războiul.
- Nu suntem, Duncan, nici tu, nici eu, nici băieţii noştri. Trebuie să te gândeşti şi la ei,
trebuie să ieşim de aici. Or să ne arunce oricum afară, oricine ar câştiga, cu atât mai mult Khomeini.
O străbătu un tremur la amintirea primului discurs al acestui om în cimitir: "Mă rog lui
Allah să taie mâinile tuturor străinilor..."
CAPITOLUL 16
La Tabriz Unu; ora 9,30 dimineaţa. Range Rover-ul roşu ieşi pe porţile palatului Hanului şi
coborî dealul, îndreptându-se către drumul spre Tabriz şi Teheran. Conducea Erikki, cu Azadeh
lângă el. Colonelul Mazardi, şeful poliţiei şi totodată vărul ei, fusese cel care-l convinsese pe Erikki
să nu plece vineri la Teheran.
- Drumul ar fi mult prea primejdios. E şi aşa îndeajuns de rău ziua, spusese. Insurgenţii n-or
să se întoarcă acum. Eşti destul de în siguranţă. E mult mai bine să te duci să-i faci o vizită înălţimii
Sale Hanul şi să-i ceri sfatul. Ar fi mult mai înţelept. Azadeh încuviinţase.
- Erikki, sigur c-o să facem orice vrei tu, dar m-aş simţi într-adevăr mai bucuroasă dacă în
noaptea asta am merge acasă, să-l văd pe tata.
- Verişoara mea are dreptate, căpitane; desigur, poţi face cum doreşti, dar jur pe Profet, facă
Allah să-i dăinuiască-n veci cuvintele, că siguranţa înălţimii Sale este la fel de importantă pentru
mine ca şi pentru dumneata. Dacă ai să doreşti, pleci mâine. Pot să te-asigur că nu e nici o primejdie
aici. Am să pun santinele. Dacă acest aşa-numit Rakoczy sau oricare străin sau mullahul ăsta, se
apropie la un kilometru de aici sau de palatul Gorgonilor, o să regrete asta.
- O, da, Erikki, te rog, spusese plină de entuziasm Azadeh. Sigur, dragul meu, o să facem
orice vrei tu, dar poate ai vrea să te consulţi cu înălţimea Sa tatăl meu în privinţa planurilor tale.
Erikki acceptase fără entuziasm.
Arberry şi celălalt mecanic, Dibble, hotărâseră să meargă la Tabriz, la Hotelul Internaţional,
şi să petreacă weekend-ul acolo.
128