James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

Petikin băgă de seamă că ceilalţi doi ocupaseră poziţii de apărare cu faţa către drum. Apăsă
butonul de pornire a motoarelor. Curând acestea începură să şuiere şi gesturile familiare şi faptul că
Smith se afla la bord - deci era puţin probabil ca aparatul să fi fost sabotat - îi dădu un uşor
sentiment de beţie.
- Am plecat, spuse în laringofon şi se ridică precum o vijelie, aplecat uşor spre trecătoare.
- Bun, zise Rakoczy. Foarte bine! Zbori foarte bine! Puse arma pe genunchi, cu ţeava
îndreptată ca din întâmplare către Petikin.
- Te rog nu zbura prea bine!
- Pune piedica la armă, sau n-am să zbor deloc! Rakoczy ezită, apoi bloca arma.
- Sunt de acord că e primejdios în timpul zborului.
La două sute de metri, Petikin reveni la orizontală apoi coborî brusc, într-un unghi ascuţit,
către terenul de aterizare.
- Ce faci?
- Vreau să mă orientez.
Se baza pe faptul că, deşi nu era străin într-o carlingă Smith nu putea să piloteze un 206 -
altfel ar fi singur. Ochii lui cercetau terenul de jos, căutând un motiv pentru nervozitatea şi graba
de a pleca a celuilalt. Câmpul părea acelaşi. În apropierea intersecţiei drumului îngust ce pornea de
la bază, unindu-se cu şoseaua principală care se îndrepta spre nord-vest, către Tabriz, se zăreau
două camioane. Amândouă se îndreptau către bază. De la această înălţime se putea vedea uşor că
erau camioane militare.
- Am să aterizez să văd ce vor, spuse.
- Dacă o faci, spuse Rakoczy fără vreo urmă de teamă, are să te coste multă suferinţă şi
permanentă mutilare. Te rog, mergi spre Teheran. Dar mai întâi către Bandar-e Pahlavi.
- Care ţi-e numele adevărat?
- Smith.
Petikin lăsă lucrurile aşa, înconjură o dată baza, apoi o porni către sud-vest de-a lungul
drumului către Teheran, îndreptându-se spre trecătoare şi încercând să câştige timp, încrezător că,
undeva pe drum, avea să-i vină şi lui rândul.
CAPITOLUL 15
La Teheran; ora 8,30 dimineaţa. Tom Lochart îşi strecura bătrânul Citroen printre resturile
bătăliilor din noaptea ce abia se sfârşise, îndreptându-se către Galeg Morghi. Dimineaţa era
mohorâtă şi îngheţată şi întârziase deja, deşi plecase de acasă odată cu răsăritul, soarelui.
Trecuse pe lângă multe cadavre şi oameni care le jeleau ascuţit, multe caroserii arse de
automobile şi camioane, unele încă fumegând, resturi ale ciocnirilor din toiul nopţii. Grupuri de
civili, mai mult sau mai puţin fanaţi. Încă mai stăteau pe balcoane sau baricade şi el trebuise să facă
o duzină de ocoluri. Mulţi dintre oameni purtau banderolele verzi ale lui Khomeini. Toţi aceştia
erau înarmaţi. Străzile pustii, lipsite de trafic, păreau ameninţătoare. Din timp în timp treceau în
viteză pe lângă camioane ale poliţiei, câteva automobile şi camioane civile, dar nu-i dădură nici o
atenţie, claxonând doar şi înjurându-l ca să se dea la o parte din drum. El răspundea la fel, aproape
fără să-i peste dacă va ajunge vreodată la aeroport, ceea ce ar fi fost o soluţie perfectă pentru dilema
lui. Viră brusc, ca să evite un automobil ce ţâşnise dintr-o stradă laterală pe contrasens. Acesta nu se
opri şi el înjură maşina, Teheranul, Iranul şi pe Valik şi spuse cu voce tare "Insha'Allah"', dar asta
nu-i ajută la nimic.
Deasupra lui se întindea un cer murdar, acoperit de nori joşi, încărcaţi cu zăpadă, care nu-i
plăcea deloc, aşa cum nu-i plăcuse să părăsească căldura patului şi pe Şeherezada.
Cu puţin înaintea zorilor, soneria ceasului îi trezise brusc.
- Credeam că n-ai să pleci, iubitule! Mă gândeam că ai spus că pleci mâine.
- Am un zbor neaşteptat, cel puţin cred c-o să plec. De asta a venit Valik. Trebuie să măntâlnesc
mai întâi cu Mac, dar, dacă plec, am să lipsesc câteva zile. Culcă-te, draga mea.
Se bărbierise, se îmbrăcase în grabă, băuse la iuţeală o ceaşcă de cafea şi plecase.
124