James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

nume a fost ascuns de Dumnezeu. În arabă se cheamă Allah ala'zam: Cel Mai Măreţ Nume al
Domnului. Oricine citeşte Coranul îl află fără să ştie. Dumnezeu e înţelept ca să-şi ascundă cel mai
important nume, nu?" •
- Da, dacă există un Dumnezeu! îşi zise Petikin, îngheţat şi plin de cârcei.
Cu puţin înainte de amiază, Rakoczy se întoarse însoţit de cei doi oameni ai săi. Spre uluirea
lui, Rakoczy zâmbea. Îl ajută politicos să se ridice în picioare şi începu să-i desfacă legăturile.
- Bună ziua, căpitane Petikin. Îmi pare rău pentru greşeală. Te rog, vino cu mine.
Îl conduse în încăperea principală. Pe masă era cafea.
- Bei cafeaua neagră, sau ca englezii, cu lapte şi zahăr?
Petikin îşi freca încheieturile, încercând să-şi pună mintea în funcţiune.
- Ce-i asta? Prizonierului i se oferă o masă copioasă?
- Iartă-mă, nu înţeleg. Nimic.
Petikin îl privi o clipă, încă nesigur.
- Cu lapte şi zahăr.
Cafeaua avea un gust minunat si îl revigora, îşi mai spuse.
- Deci e o greşeală, totul e o greşeală.
- Da. Eu... am verificat povestea dumitale si e adevărat. Allah fie lăudat. O să pleci când vrei
ca să te întorci la Teheran.
Petikin îşi simţi gâtul uscat în faţa neaşteptatei graţieri. Aparent graţiere, îşi zise suspicios.
- Am nevoie de combustibil. Tot combustibilul nostru a fost furat, nu există nici o picătură
în rezervor.
- Aparatul dumitale a fost realimentat. Am supravegheat personal operaţiunea.
- Te pricepi la elicoptere?
Petikin se întreba de ce bărbatul era atât de nervos.
- Puţin.
- Iartă-mă, dar eu nu-ţi cunosc numele.
- Smith. Mr. Smith. Feodor Rakoczy zâmbi.
- Acum ai să pleci, te rog. Imediat!
Petikin îşi găsi cizmele de zbor şi le trase în picioare. Ceilalţi bărbaţi îl priveau tăcuţi. Băgă
de seamă că purtau pistoale mitralieră sovietice. Pe masa de lângă uşă se afla sacul lui de drum.
lângă el, documentele sale: paşaportul, viza, permisul de lucru şi licenţa de zbor emisă de Comisia
Iraniană pentru Autorizarea Zborurilor. Încercând să nu lase să i se vadă surpriza pe chip, se asigură
că erau toate acolo şi le îndesă în buzunar. Când se îndreptă spre frigider, unul dintre bărbaţi i se
aşeză în cale şi îi făcu semn să plece.
- Mi-e foame, spuse Petikin, încă foarte suspicios.
- E câte ceva de mâncare în aparat. Urmează-mă, te rog!
Afară, aerul avea un miros minunat, ziua era cristalină şi plăcută, cu un cer curat, foarte
albastru. Către vest se înghesuiau alţi nori de zăpadă, spre est drumul către trecătoare se vedea clar.
Peste tot împrejurul lui pădurea sclipea, zăpada reflectând lumina. În faţa hangarului se afla
elicopterul lui, cu parbrizul curăţat, cu toate ferestrele şterse. Nimic nu fusese atins înăuntru, deşi
cutia cu hărţi se găsea acum într-un buzunar lateral, nu sub scaun, unde o lăsa de obicei. Foarte
atent, începu controlul premergător decolării.
- Te rog, să grăbim, spuse Rakoczy. Desigur!
Petikin îşi iuţi demonstrativ mişcările, fără să omită nimic în inspecţia lui, cu toate simţurile
încordate ca să descopere vreun sabotaj subtil sau chiar unul grosolan. Combustibilul verificat,
uleiul, tot. Putea să vadă şi să simtă nervozitatea crescând ă a celorlalţi. Totuşi nu mai era nimeni la
bază. În hangar se zărea celălalt elicopter, un 212 cu piesele motorului încă îngrijit înşirate pe jos.
Piesele de schimb pe care le adusese fuseseră puse pe o bancă în apropiere.
- Acum eşti gata! Rakoczy o spusese ca un ordin.
- Urcă! Ai să realimentezi la Bandar-e Pahlavi, ca şi până acum.
Se întoarse către ceilalţi, îi îmbrăţişă grăbit şi se urcă pe scaunul din dreapta.
- Porneşte şi decolează imediat! Vin la Teheran cu dumneata.
Prinse pistolul mitralieră între genunchi, îşi strânse centura, închise uşa cu grijă, apoi săltă
casca din cârligul aflat în spatele lui şi şi-o puse pe cap, evident obişnuit cu interiorul unei carlingi.
123