James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

LUNI 12 februarie 1979
CAPITOLUL 14
La Tabriz Unu; ora 7,12 dimineaţa. Charlie Petikin dormea adânc, ghemuit pe o saltea
aşternută direct pe podea, sub o singură pătură, cu mâinile legate în faţă. Abia se crăpase de ziuă şi
era foarte frig. Santinela nu-i îngăduise să folosească un arzător cu butan şi era încuiat într-una
dintre încăperile cabanei lui Erikki Yokkonen care în mod normal slujea de depozit. Pe partea
interioară a geamului străluceau flori de gheaţă. Fereastra avea gratii pe din afară. Zăpada acoperea
pervazul.
Deschise ochii şi se săltă brusc în şezut, uluit, fără să-şi dea seama, pentru o clipă, unde se
afla. Apoi amintirile îl invadară şi se sprijini de perete, simţind cârcei în tot trupul.
- Blestemată încurcătură, murmură, încercând să-şi mişte umerii.
Somnoros, se şterse neîndemânatic la ochi cu amândouă mâinile şi îşi frecă faţa, simţindu-se
murdar. Perii neraşi ai bărbii erau înspicaţi cu alb. Nu-mi place să fiu neras, îşi zise. Azi e luni, am
ajuns aici sâmbătă la asfinţit şi m-au prins ieri, ticăloşii!
Sâmbătă seara, în jurul cabanei se auziseră multe zgomote care-i sporiseră neliniştea. O dată
fusese sigur că auzise glasuri înfundate. Stinsese luminile, trăsese zăvorul şi rămăsese în prag cu
pistolul Verey în mână. Scrutase întunericul cu multă atenţie, apoi văzuse - sau crezuse că vede - o
mişcare la treizeci de metri mai departe, apoi alta ceva mai încolo.
- Cine-i acolo? strigase, vocea lui stârnind ecouri stranii. Ce vreţi?
Nu-i răspunsese nimeni. Altă mişcare. Unde? La douăzeci-patruzeci de metri mai departe;
greu de socotit noaptea. Uite şi-acolo alta. Un om sau doar umbra unei crengi... Sau poate ... Ce-a
fost acolo, lângă pinul acela mare.
- Tu, tu de-acolo, ce vrei? Nici un răspuns.
Nu putuse să-şi dea seama dacă era un om sau nu. Mânios şi chiar puţin înspăimântat, ochise
şi apăsă trăgaciul.
Bubuitura păruse un tunet şi stârnise ecouri prin munţi, iar racheta roşie ţâşnise către copac,
ricoşase din el într-un snop de scântei, se izbise de altul ca să ardă la urmă fâşiind şi împroşcând
într-un nămete. Aşteptase. Nu se întâmplase nimic. Zgomote în pădure, acoperişul hangarului
trosnind, vântul între vârfurile copacilor, din când în când zăpada căzând de pe o cracă prea
încărcată care zvâcnea înapoi eliberată.
Foarte teatral, tropăise cu furie ca să-şi încălzească picioarele, aprinsese luminile, încărcase
din nou pistolul şi pusese zăvorul la uşă.
- Începi să te porţi ca o babă, spusese cu glas tare, apoi adăugase: Prostii. Urăsc liniştea, numi
place să fiu singur, detest zăpada, frigul, teama şi toate întâmplările din dimineaţa asta, de la
Galeh Morghi, m-au răscolit, blestemăţia dracului, şi e-adevărat, dacă n-ar fi fost tânărul Ross, ştiu
că ticălosul ăla din SAVAK m-ar fi ucis.
Verificase dacă uşă este încuiată şi toate ferestrele închise şi perdelele trase, apoi îşi turnase
un pahar mare de vodcă, amestecând-o cu puţin suc îngheţat de portocale pe care-l găsise în
congelator şi se aşezase în faţa focului, încercând să se adune. Găsise ouă pentru dejun şi era
înarmat. Arzătorul funcţiona bine. Era plăcut. După un timp se simţise mai bine, mai în siguranţă,
înainte de a se culca, în dormitor, verificase din nou încuietorile. Când fusese satisfăcut, îşi scosese
cizmele de zbor şi se-ntinsese pe pat. Curând adormise.
Dimineaţa, frica de peste noapte dispăruse. După dejunul cu ouă ochiuri şi pâine prăjită, aşa
cum îi plăcea, făcuse ordine în cameră, îşi pusese scurta şi cizmele de zbor, deschisese uşa şi se
trezise cu un pistol mitralieră sub nas, şase revoluţionari năvăliseră în cameră şi începuse
interogatoriul. Ore în şir.
- Nu sunt spion, nu sunt american. V-am spus-o de zeci de ori. Sunt englez.
121