James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Fac eu asta, odihneşte-te, iubitule, trebuie să, obosit! Poate că îţi faci mâine timp să-l
vizităm pe tatăl meu.
Aranja îndemânatică focul. Chadorul ei era pe scaun din apropiere. Băgă de seamă că trage
cu coada ochiului la el şi umbra unui zâmbet trecu peste chipul ei.
- Ce-i?
Drept răspuns, ea se mulţumi să zâmbească din noul îl ridică şi fugi veselă din cameră, de-a
lungul coridorului! către bucătărie.
Răscolit, Lochart privi vreme îndelungată focul încercând să-şi pună în rânduială argumentele,
căci nu voia să-i poruncească. Dar o s-o fac dacă trebuie! Dumnezeule, atât de multe necazuri:
Charlie dispărut, Kowiss-ul e un balamuc, Kyabi ucis şi Şeherezada în mijlocul ciocnirilor de
stradă. E nebună! E-o nebunie să-ţi asumi un asemenea risc. Dac-o pierd, o să mor. Doamne oricine
ai fi, oriunde ai fi, apăr-o!
Sufrageria era mare. La capătul celălalt se afla o masă lungă cu scaune, la care se puteau
aşeza douăsprezece persoane. De cele mai multe ori foloseau o camera după obiceiul iranian, stând
pe podea cu o faţă de masă aşezată între ei, sprijiniţi de perne. Foarte rar purtau pantofi, iar ea
niciodată cu tocuri înalte, care ar fi putut strica covoarele groase. Aveau cinci dormitoare, trei băi,
două sufragerii, aceasta pe care o foloseau de obicei sau când aveau oaspeţi şi încă una, mai mică, la
cel mai îndepărtat capăt al apartamentului, care era, după obicei, locul unde se retrăgea ea atunci
când el avea de discutat afaceri sau când o vizitau surorile sau prietenele sau alte cunoştinţe, astfel
ca pălăvrăgeala lor să nu-l deranjeze. În jurul Şeherezadei era întotdeauna mişcare, întotdeauna
cineva din familie, copii, dădace, dar numai în cursul zile, până la asfinţit, deşi deseori cunoştinţele
sau prietenii apropiaţi rămâneau ca oaspeţi peste noapte.
Lui nu-i păsa de asta. Pentru el apăreau ca o familie veselă, gregară. O parte a înţelegerii lui
cu tatăl ei era că avea să înveţe cu răbdare obiceiurile iraniene şi să trăiască după obiceiurile
iraniene trei ani şi o zi. Apoi putea să aleagă: să trăiască temporar în afara graniţelor Iranului, cu
Şeherezada dacă era nevoie:
- Pentru că până atunci, îi spusese binevoitor tatăl ei, Jared Bakravan, cu ajutorul lui Allah
cel Unic şi al profetului Său, fie ca cuvintele Lui să trăiască în veci, până atunci ai să ştii îndeajuns
ca să poţi face alegerea potrivită, pentru că, fără îndoială, până atunci vei avea fii ș i fiice, căci, deşi
fiica mea e prea slabă, divorţată şi încă lipsită de copii, nu cred să fie stearpă.
- Dar e încă atât de tânără, s-ar putea să hotărâm că e prea devreme ca s-avem copii...
- Nu e niciodată prea devreme, îi răspunsese Bakravan tăios. Cărţile sfinte sunt foarte
limpezi. O casă are nevoie de copii. Fără copii, o femeie se leneveşte. Asta e cea mai mare
problemă a prea iubitei mele Şeherezada: n-are copii. Cu unele obiceiuri moderne sunt de acord, cu
unele nu.
- Dar dacă ne-nţelegem, ea şi cu mine, că e prea devreme...
- O astfel de hotărâre nu e treaba ei!
Jared Bakravan fusese uluit. Era un bărbat mărunt, pântecos, cu barbă şi păr alb şi ochi duri.
- Ar fi o monstruozitate, o insultă, să discuţi vreodată asta cu ea! Trebuie să gândeşti ca un
iranian, sau această posibilă căsătorie n-are să dureze - şi nici n-are să-nceapă. Niciodată! A, poate
că nu doreşti copii?!
- O, nu, desigur că vreau copii, dar poate...
- Bun, atunci asta e hotărât aşa.
- Atunci ar putea fi hotărât aşa: timp de trei ani şi o zi, pot să hotărăsc dacă e prea devreme?
- O astfel de idee e prostească. Dacă nu vrei copii... : O, ba da, sigur că vreau, Excelenţă!
În cele din urmă, bătrânul spusese fără prea mare entuziasm:
- Un an şi o zi numai. Dar numai dacă juri pe Singurul Dumnezeu că vrei într-adevăr copii,
că această cerere uluitoare este absolut temporară. Capul tău este într-adevăr plin cu tot felul de
absurdităţi, fiule. Cu ajutorul lui Allah, astfel de absurdităţi or să dispară ca zăpada în nisipul
deşertului. Desigur că femeile au nevoie de copii.
Lochart zâmbi absent pentru sine însuşi. Acest bătrân minunat s-ar tocmi şi cu Dumnezeu în
Paradis. Si de ce nu? Nu-i asta ocupaţia naţională a iranienilor? Dar ce? O să-i spun peste câteva
zile? Acest an şi-o zi aproape au trecut. Vreau oare povara copiilor? Nu, nu încă! Dar Şeherezada
vrea! O, ea s-a supus hotărârii mele, n-am pomenit niciodată de asta, dar nu cred că a fost vreodată
117