James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Trebuia să mă-ntorc înapoi la Zagros, ar fi trebuit să plec astăzi...
- Ştiu, stai şi mâine, pleci după aia. Nogger poate să facă drumul ăsta dacă vine aprobarea,
ceea ce mă îndoiesc. Vino pe la zece. Zări tinerii începând să înainteze către ei. Pe la zece, Tom,
spuse grăbit.
Apăsă pe acceleraţie şi porni înjurând. Tinerii îi văzură plecând şi conducătorul lor, Ibrahim,
se bucură, fiind că nu dorea o ciocnire cu străinii şi nici să-i omoare sau să îi aducă în faţa judecăţii.
Doar pe cei din SAVAC şi poliţiştii vinovaţi şi duşmanii Iranului, înăuntrul Iranului, cei care doreau
să-l aducă înapoi pe Şah şi totalitariştii marxişti trădători care se opuneau democraţiei şi libertăţii
religiei şi educaţiei şi universităţilor.
- Oh, ce mi-ar plăcea o maşină ca asta, spuse unul dintre ei, aproape bolnav de invidie. E un
'68, nu Ibrahim?
- Un '65. Într-o zi o să ai una şi benzină să pui în ea. Într-o zi o să fii cel mai faimos scriitor
şi poet din Iran.
- E dezgustător că străinul ăla se împăunează cu atâta bogăţie, când în Iran e-atât de multă
sărăcie, spuse altul.
- În curând or să plece toţi, pentru totdeauna!
- Crezi că ăştia doi or să se-ntoarcă mâine, Ibrahim?
- Sper să nu, spuse cu un râs obosit. Dac-o fac, nu ştiu ce-o să facem. Cred că i-am speriat
îndeajuns. Totuşi ar trebui să trecem pe la blocul ăsta cel puţin de două ori pe zi.
Un tânăr care avea o bâtă îşi puse afectuos braţul în jurul umerilor lui.
- Mă bucur că te-am votat să fii şeful nostru! Eşti cea mai bună alegere.
Încuviinţară cu toţii.
Ibrahim Kyabi era foarte mândru de cuvintele lor, mândru că era o parte din revoluţia care
avea să pună capăt tuturor necazurilor Iranului şi mândru, de asemenea, de tatăl său, inginer
petrolist şi o persoană importantă în compania Iran Oil, care lucrase răbdător în decursul anilor
pentru democraţie în Iran, opunându-se Şahului şi care acum avea să fie o voce puternică în noul o
gloriosul Iran.
- Haideţi, prieteni, spuse el mulţumit. Mai avem câteva clădiri de cercetat.
CAPITOLUL 12
Insula Siri; ora 7,42 seara. La ceva mai mult de o mie o sută de kilometri sud-vest de
Teheran, încărcarea petrolierului japonez de cincizeci de mii de tone Rikomaru era pe sfârşite. O
lună frumoasă lumina Golful. Noaptea era înmiresmată, cerul spuzit de stele, iar Scragger acceptase
să-l însoţească pe de Plessey la bord pentru a cina cu Yoshi Kasigi. Acum toţi trei se aflau pe punte
alături de căpitanul vasului, privind sub lumina puternică a reflectoarelor marinarii japonezi şi
inginerul şef de lângă marea conductă de încărcare trecută peste bord către complexul de robineţi de
pe pontonul fix, plutitor, la care era tras petrolierul, de-asemenea scăldat în lumină.
Se găseau la circa două sute de metri de joasa insulă Siri. Petrolierul era ancorat sigur, cu
cele două lanţuri de la prora fixate de două geamanduri în faţă şi două ancore înapoi la pupa.
Petrolul era pompat din rezervoarele de pe ţărm printr-o conductă aşezată pe fundul mării până la
ponton şi de-acolo pe bord, prin propriul lor sistem de conducte, în rezervoare. Încărcarea şi
descărcarea erau operaţii primejdioase din pricina gazelor foarte volatile, explozive, care se
strângeau în rezervoare, în spaţiul liber de deasupra masei de petrol brut, rezervoarele goale fiind şi
mai periculoase până ce erau spălate. Pentru mai multă siguranţă, în petrolierele cele mai moderne,
în spaţiul anume construit în rezervoare, se pompa azot, un gaz inert care, la nevoie, putea fi eliberat
în atmosferă.
Rikomaru nu era echipat astfel.
Inginerul sef strigă către oamenii aflaţi jos pe ponton:
- Închideţi valva, apoi se întoarse către puntea superioară şi ridică degetul mare în sus, către
căpitan, care făcu semn că a înţeles şi-i spuse lui Kasigi, în japoneză:
- Putem ridica ancora când suntem gata?
103