James Clavell – Vartejul - CARTE BUNA

- Salaam, aga: Nu, eu sunt căpitanul McIver, spuse McIver îngrijorat.
Primul gând care-i trecuse prin minte fu: ăştia sunt alţii din acelaşi grup care l-au ucis pe
sărmanul Kyabi? Al doilea: Genn ar fi trebuit să plece cu ceilalţi, ar fi trebuit să insist. Al treilea fu
îndreptat către grămada de riali din servieta lui diplomat, aşezată pe podea, lângă cuier.
- Ah, bine, spuse politicos tânărul.
Avea o figură voluntară, cearcăne întunecate în jurul ochilor şi deşi McIver socoti că nu
depăşise 25 de ani, avea aerul unui bătrân.
- Pericol pentru voi aici. Acum vă rog, plecat! Noi suntem komitehul pentru acest bloc. Vă
rog acum plecata. Acum!
- E-n regulă, sigur, ăăă, mulţumesc.
De două ori până atunci McIver se gândise că ar fi fost prudent să evacueze birourile din
pricina încăierărilor şi a gloatei din stradă, deşi, uluitor, dacă se ţinea seama de numărul lor uriaş,
mulţimile fuseseră foarte disciplinate şi provocaseră foarte puţine stricăciuni proprietăţilor
particulare sau europenilor - exceptând maşinile parcate în stradă.
Acum era pentru prima dată când cineva venise să-l avertizeze personal.
McIver şi Lochart îşi puseră ascultători pardesiele. McIver închise valiza diplomat şi se
pregătiră de plecare. Stinse luminile.
- Cum lumini, când nimeni altcineva? întrebă conducătorul tinerilor.
- Avem propriul nostru generator, pe acoperiş. Tânărul zâmbi ciudat, cu dinţi foarte albi.
- Străinii au generator şi căldură, iranienii nu. McIver se pregătea să răspundă, dar se opri.
- Voi primit mesaj? Mesaj despre plecare? Mesaj astăzi?
- Da.
Un mesaj la birou, unul la apartament, pe care îl găsise Genny în cutia de scrisori. Spuneau
doar: " Pe 1 decembrie aţi fost preveniţi să plecaţi. De ce sunteţi încă aici, dacă nu ca duşmani? V-a
mai rămas puţin timp. Semnat: Studenţii pentru o Republică Islamică în Iran ".
- Dumneavoastră sunteţi, ăăă, reprezentanţii Universităţii?
- Noi suntem komitehul vostru. Vă rog plecat acum. Duşmanii mai bine nu întorc vreodată,
nu?
McIver şi Lochart ieşiră. Revoluţionarii îi urmară în jos pe scări. Liftul nu funcţiona de
săptămâni. Strada era încă pustie, fără grupuri de oameni, iar în depărtare se auzeau focurile de
armă.
- Nu întoarceţi, trei zile! I McIver se holbă la ci.
- Nu-i cu putinţă! Am multe ...
- Pericol!
Tânărul şi însoţitorii lui, la fel de tineri, aşteptau în tăcere, privindu-i. Nu toţi erau înarmaţi,
boi dintre ei aveau bâte.
Doi erau cu mâinile goale.
- Nu întoarce. Foarte rău. Trei zile spune komitehul. Înţelegi?
- Da, dar unul dintre noi trebuie să realimenteze generatorul sau telexul se va opri şi-atunci
vom rămâne fără legătură...
- Telex nu important. Nu vine înapoi. Trei zile. Tânărul le făcu, răbdător semn să plece.
- Pericol aici, nu uitaţi, vă rog. Noapte bună! Foarte conştienţi de privirile invidioase,
McIver şi Lochart se urcară în maşinile lor care fuseseră încuiate în garajul de la subsolul clădirii.
McIver conducea Roverul său coupe de patru locuri, model '65, căreia îi spunea Love şi pe care îl
păstra ca nou. Lochart împrumutase maşina lui Scot Gavallan, un vechi Citroen uzat, ţinut cu bună
ştiinţă subturat, deşi motorul era îngrijit cum trebuie, frânele perfecte, şi la nevoie putea fi foarte
rapid. Demarară și după al doilea col ț se opriră unul lângă celălalt.
- Nenorociţii ăştia vorbeau serios, spuse supărat McIver. Trei zile? Nu pot să nu merg la
birou trei zile!
- Da. Şi acum?
Lochart aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Tânărul dăduse colţul şi stătea acolo
privându-i.
- Ar fi bine să plecăm. Am să-ti fac o vizită acasă, spuse grăbit.
- Da, dar dimineaţă, Tom. Acum nu putem face nimic.
102