Malpraxisul medical - "Gr.T. Popa" Iasi

Există si o serie de probleme care, în mod obişnuit, apar atunci când, în
practică, se încearcă luarea unei decizii prin prisma moralităţii.
(a) Astfel, în primul rând, e posibil să-i fie arătată o bunăvoinţă extremă unei
persoane care nu doreşte acest lucru, unei persoane care chiar nu doreşte să fie
ajutată. Într-o astfel de situaţie, atitudinea binevoitoare a medicului sau a familiei
poate deveni periculoasă ducând la un rezultat contrar celui dorit chiar de catre
pacient, cu precădere atunci când pacientul este o persoană competentă, şi nu una
lipsită de discernământ. Dilemele majore nu se nasc în cazul minorilor (pentru care
deciziile sunt luate de către familie şi medic, pe temeiul lipsei de maturitate) şi nici în
cazul persoanelor lipsite de discernământ, ci în cazul persoanelor cu discernământ
diminuat, atunci când există o incapacitate relativă de a lua o decizie corectă,
potrivită.
(b) De asemenea, alte probleme în aplicarea legii prin prisma moralităţii apar atunci
când faptul că există o anumită prevedere legală este interpretat în sensul garantării
unui drept fundamental. Chiar şi din perspectivă etică, dreptul la sănătate este doar un
drept de a solicita îngrijire medicală, un drept de a avea acces la îngrijire medicală, si
nicicum vreo obligatie a societatii de a asigura, in permanenta, sanatatea membrilor
sai.
Dominantele care alcătuiesc cadrul etic de referinţă se manifestă pe deplin în
cazul relaţiei medic – pacient şi, mai ales, în ceea ce priveşte dreptul la autodeterminare
al pacientului.
În mod sigur, la modificările intervenite în cadrul relaţiei medic – pacient a
contribuit şi dorinţa crescândă a pacienţilor de a avea un rol activ în procesul luării
deciziilor. Astfel, dacă înainte puteam vorbi mai mult de o „înţelegere” între medic şi
pacient, bazată pe empatie şi respect, acum raporturile sunt mai mult contractuale,
bineînţeles cu consecinţele legale fireşti. Ca urmare, se poate constata, în mod
necesar, o diminuare a atitudinii autocratice a medicului, precum şi o mai bună
informare a pacienţilor, o recunoaştere a demnităţii acestora şi a gradului de autocontrol,
o reducere a pasivităţii lor, dar şi o creştere – uneori alarmantă – a cauzelor de
malpraxis medical aflate pe rolul instanţelor din întreaga lume. „Înţelegerea” între
părţi era bazată pe apropiere şi încredere; contractul, în schimb, este rigid şi bine
definit, iar medicul este forţat să gândească în termeni contractuali. Nu putem vorbi
despre o veritabila transformare a obligatiei de mijloace retinuta in sarcina medicului,
intr-o obligatie de rezultat. Rezultatul cert este urmarit doar in domenii de genul
chirurgiei estetice si, chiar si atunci, daca nu se urmareste un scop reconstructiv, ci
unul de infrumusetare, o anumita schimbare a aspectului fizic al unei persoane. Insa,
atat executarea propriu-zisa a actului medical, cat si eventuala stabilire ulterioara a
raspunderii, sunt de o complexitate crescanda, in special datorita nenumaratelor
proceduri tehnice de parcurs, care caracterizeaza practica medicala contemporana.
Nici acestea nu duc la o inlocuire a obligatiei de mijloace cu o obligatie de rezultat,
insa contribuie semnificativ la rigidizarea si automatizarea respectivei obligatii de
mijloace. Examenul clinic derapeaza in favoarea unei examinari preponderent tehnice
a pacientului, a analizelor, radiografiilor, echografiilor, tomografiilor, a rezultatelor
numerice, iar aceasta tehnicitate medicala se dezvolta in detrimentul artei medicale –
daca vom mai putea vorbi despre asa ceva. Ar fi păcat să dispară, ca rezultat al acestei
noi abordări contractuale, profunzimea relaţiei medic – pacient, precum şi
sentimentele de empatie şi compasiune inerente acestei profesii.
Din această nouă perspectivă, date fiind modificările survenite atât la nivel
juridic, dar în special etic, este necesară clarificarea drepturilor şi obligaţiilor
corelative pe care le au atat medicul cat si pacientul în societatea contemporană.
7